MONITOR RELIGIOS (Fii predictiv, fara a fi fatalist!)

LANSARE DE CARTE: CUVINTE PENTRU COPII ŞI PĂRINŢII LOR

2012-01-27T03:03:00.001-08:00

BISERICA SI SOCIETATEA, 23 ianuarie 2012

2012-01-23T04:56:00.000-08:00

versiunea youtube

Duminica a 32-a dupa Rusalii (a lui Zaheu)

2012-01-23T01:37:00.000-08:00

varianta youtube

Sf. Ierarh Vasile cel Mare (emisiune despre), partea I

2012-01-06T08:13:00.000-08:00

partea a II-a

2012-01-06T07:14:00.000-08:00

SCRISOARE PASTORALA adresată enoriaşilor parohiei bisericii Sfântul Pantelimon, Protoieria II Capitală, Arhiepiscopia Bucureştilor

2012-01-01T01:13:00.000-08:00

1. Obiceiul preotului de “a merge cu icoana” în ajunul Naşterii Domnului (25 decembrie). Sărbătoarea Crăciunului, respectiv Naşterea Mântuitorului, este vestită în Ajun prin obiceiul vechi bisericesc al "mersului cu icoana”, formă de colindat a preoţilor din comunităţile locale cu icoana Naşterii Domnului pentru a se binecuvânta casele şi creştinii din enoria lor. Dar, întrucât enoria unui preot este, uneori, mai mare, preotul porneşte cu ajunul cu vreo 2-3 zile mai înainte. Enoriaşii ştiu lucrul acesta şi se pregătesc ca să îl primească pe preot cu icoana în casele lor.

Datina de a umbla preotul cu Ajunul, ca să sfinţească masa şi să vestească enoriaşilor Naşterea Domnului, este foarte veche la români. Diaconul Paul de Aleppo, notarul şi însoţitorul pa¬triarhului Macarie al Antiohiei, călătorind în ţara noastră pe la jumătatea sec. al XVII-lea, înseamna următoarele: "e de observat că în această ţară se obişnuieşte în seara dinspre Naşterea lui Hristos, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de ceteţi şi de corişti, să se ducă în cârduri, purtând icoane şi să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor şi urându-le bucurie. Astfel umblau ei toată noaptea, cântând Naşterea lui Hristos". „Mersul cu icoana” nu este acelaşi lucru cu colindul de seară al tineretului, ci reprezintă ve¬stirea Naşterii în casele creştinilor. Cum intră pe uşa casei, preotul începe să cânte troparul sărbătorii Naşterii Domnnului "Naşterea ta, Hristoase..." şi, intrând, dă tuturor celor din casă să se închine şi să sărute icoana praznicului. În zona Sucevei şi prin unele părţi din Mol¬dova, precum în părţile Cernăuţilor, nu se face cină de seară, ci se mănâncă, doar după ce a venit şi a blagoslovit masa preotul. Îndată după plecarea preotului, gazda, dând ceva turte celor din casă, pleacă prin vecini cu alte turte şi bucate, spre a le da de pomană, pentru sufletul morţilor, pentru sănătatea celor vii şi pen¬tru rodul câmpului.

Vizitele acestea, prin care preotul se întâlneşte cu credincioşii din enoria sa, în Ajunul Crăciunului, au intrat deja, de secole, în tradiţia creştinilor ortodocşi de la noi din ţară. Cu prilejul acestor vizite se creează o legătură sufletească între preot şi credincioşi. Vizitarea credincioşilor de către preot trebuie înţeleasă ca un act liturgic, dar şi ca un bun mod de cunoaştere a credincioşilor din parohie, cu bucuriile sau necazurile lor, iar , dupa caz, ajutorarea lor. Tot acum se pot discuta probleme legate de adevărurile de credinţă şi morală creştin ortodoxă, urmând învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos care a spus:"mergând, învăţaţi toate neamurile...". Umblatul cu icoana este unul din cele mai vechi obiceiuri creştineşti, amintit chiar din primele secole, constituind una dintre cele mai importante vizite pastorale ce trebuie cultivate şi păstrate cu sfinţenie. Acest obicei face parte din bogăţia de datini şi tradiţii ce au însoţit prăznuirea solemnă a marii sărbători a Naşterii Domnului. Prin prezenţa preotului, a icoanei ca simbol al prezenţei lui Hristos, şi prin binecuvântarea sluji¬torilor, adusă cu acest prilej, sărbătoarea Crăciunului capătă o frumuseţe şi o solemnitate suplimentară.

2. Obiceiul preotului de “a umbla cu botezul” în ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie). La fel ca şi Crăciunul, sărbătoarea Bobotezei este precedata de datina bisericească a "umblatului preotului cu botezul”, “cu crucea" sau “cu Iordanul” . În zilele premergatoare marelui praznic al Botezului Domnului nostru Iisus Hristos preoţii merg pe la casele oamenilor pentru a le sfinţi, stropind cu apă sfinţită şi binecuvântând pe toţi cei ai casei, lucrurile pe care aceştia le folosesc şi curţile lor.

La fiecare casă, toţi membrii familiei, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, aşteaptă într-o încăpere special pregătită sosirea preotului. Acesta, trecând pragul casei, fiind aşteptat cu uşa larg deschisă, şi purtând în mâna dreaptă crucea de lemn, cântă: "În Iordan, botezându-te tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat". Cu buchetul de busoic, înmuiat în vasul cu aghiasmă pe care îl poartă cu el, preotul stropeşte binecuvântând. După capul familiei, la rând, toţi ai casei se închină sarutând crucea din mâna preotului, care-i "aghezmuieşte", stropindu-i cu buchetul de busuioc pe creştet. Credincioşii ortodocşi care vor să primească în casele lor preotul cu apa sfinţită şi pe cei care-l însoţesc, îi aşteaptă cu uşa casei deschisă poarta deschisă. Apoi preotul sfinţeşte încăperile casei cu busuiocul muiat în apa sfinţită, în timp ce rosteşte următoarele cuvinte: „Sfinţesc, Doamne, casa aceasta, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. După aceasta, membrii familiei sărută crucea, în timp ce preotul îi stropeşte şi pe ei cu apă sfinţită, dorindu-le apoi gazdelor sănătate şi toate cele bune. Obiceiurile legate de sfinţirea caselor cu apă sfinţită are la bază credinţa în puterea de a curăţa sufletul şi de a tămădui trupul, deci credinţa în puterea dumnezeiască a apei care s-a sfinţit tocmai de Bobotează.

GENEALOGIA MANTUITORULUI (Duminica Sfintilor dupa trup ai Mantuitorului nostru Hristos)

2011-12-20T01:01:00.000-08:00

APEL LA CREDINŢĂ

2011-12-12T23:15:00.001-08:00

DESPRE MARKETING RELIGIOS (COMENTARIU LA pilda dregatorului bogat-pazirea poruncilor)

2011-12-08T05:38:00.000-08:00

vezi
varianta youtube (MULT MAI BUNĂ)

TRATAT DESPRE PROFUNZIME

2011-12-07T04:10:00.000-08:00

Omul superficial are o fire versatilă, influenţabilă, care reflectă transformările timpului. În ochii săi adevărul înseamnă transformare şi, de aceea, îi convine să cheme minciună adevărul de ieri şi adevăr minciuna! El se mulţumeşte doar cu unghi din care observă adevărul şi realitatea. Paradoxal, doreşte să fie pretutindeni, dar din cauza nesatorniciei sale nu va ajunge de fapt nicăieri. De aceea, nici imobilitatea unora nu poate trece drept statornicie, ci poate fi un efect al superficialităţii. Puterea omului superficial este aparentă, putând fi cu uşurinţă depăşită de cea a unei femei, copil sau bătrân, potrivit Sf. Ap. Pavel care spune că „puterea lui Dumnezeu este tare întru cei neputincioşi” (II Cor XII, 9). Tratează totul cu prea mare uşurinţă şi de aceea nimic nu este trainic din tot ceea ce face. În consecinţă, superficialul este un om blazat.

Agenda vizitelor pastorale

2011-12-07T01:05:00.000-08:00

În atenţia enoraşilor din parohia Sf. Pantelimon

Cu prilejul sărbătorilor Naşterii (25 decembrie) şi Botezului (6 ianuarie) Domnului, preoţii obişnuiesc să efectueze vizite pastorale atât pentru a-i cunoaşte pe credincioşii din parohie, cu bucuriile sau necazurile lor, cât şi pentru a binecuvânta casele lor. Aceste vizite din Ajunul Crăciunului sau al Bobotezei, care au intrat de secole în tradiţia creştinilor ortodocşi de la noi din ţară, au scopul de a crea o legătură sufletească între preot şi credincioşi.

Vă informăm că, iubiţii mei, cu vreo 2-3 zile înaintea sărbătorilor Naşterii (25 decembrie) şi Botezului (6 ianuarie) - urmând tradiţia „mersului cu icoana” şi a „umblatului cu botezul” din parohia Sf. Pantelimon - vom întreprinde vizite pastoral-liturgice în parohie, după următorul calendar:

1. Cu prilejul sărbătorii Naşterii Domnului (25 decembrie 2011):
- 19 decembrie 2011 (bd. Moşilor, începând cu ora 16.00);
- 20 decembrie 2011 (Oborul Nou, începând cu ora 16.00);
- 21 decembrie 2011 (str. Aprodu Purice şi bd. Ferdinand I, începând cu ora 16.00);
- 22 decembrie 2011 (str. Căluşei, începând cu ora 16.00).

2. Cu prilejul sărbătorii Botezului Domnului (6 ianuarie 2012):
- 2 ianuarie 2012 (str. Căluşei, începând cu ora 16.00);
- 3 ianuarie 2012 (bd. Moşilor, începând cu ora 16.00);
- 4 ianuarie 2012 (Oborul Nou, începând cu ora 16.00);
- 5 ianuarie 2012 (str. Aprodu Purice şi bd. Ferdinand I, începând cu ora 16.00).

Cu duhovnicescă dragoste,
P.C. Preot Dr. TELEANU Bogdan-Aurel

RĂMĂŞIŢELE VIEŢII, O PEDAGOGIE AXIOLOGICĂ A NEVOILOR UMANE

2011-11-15T04:43:00.000-08:00

Dacă Mark Twain spunea că Biserica este principala cauză a timidităţii în lume şi că mulţi oameni sunt aşa de frica lui Dumnezeu, atunci înseamnă că Biserica reprezintă laboratorul terestru care preface aroganţa umană în bun-simţ!

Recent, am auzit o expresie care m-a şocat prin aroganţa ei: «Dumnezeu iubeşte milionarii, pentru că altfel nu ar fi dat atât de mult la atât de puţini». Această afirmaţie iresponsabilă m-a făcut să cred că pentru aroganţa celor bogaţi nu sunt atât ei de vină, cât mai ales umilinţa servilă a celor care, hrănindu-se cu aceiaşi aroganţă din rămăşiţele ce cad de la masa stăpânilor (în antiteză cu cele la care se referise femeia cananeeancă în dialogul cu Mântuitorul Hristos), fac cu putinţă mofturile şi neruşinarea celor dintâi. Prin această umilinţă servilă, ei nu fac altceva decât să sărute mâna care nu o pot reteza, după cum spune un proverb tuareg! Făcând compromisuri care le conservă confortul anonimatului, ei cred că se pot furişa neobservaţi prin viaţă, sperând în mod fals că astfel şi problemele majore îi vor ocoli. Numai că tocmai acest compromis al umilinţei servile care nu conduce la nimic bun - nici material, nici spiritual - îl combate Mântuitorului nostru Hristos atunci când avertizează că un om credincios nu poate sluji deopotrivă lui Dumnezeu şi lui Mamona, cel din urmă nefiind altceva decât tocmai personificarea bogaţilor aroganţi (Matei 6, 24). Viclenia strategică cu care cei din urmă au ales să tolereze aroganţa celor dintâi ne determină să vorbim despre fenomenul aroganţei generalizate care a creat false nevoi în societatea contemporană. În mod paradoxal, cu toate că prea puţini pot să se laude cu atuurile unei vieţi îmbelşugate, ispita bogăţiei a creat societate contemporană o adevărată piramidă a aroganţei în care îşi au locul atât cei îmbogăţiţi pe nedrept, cât şi cerşetorii, atât competenţii, cât şi incompetenţii. Că «împăratul este gol» o ştiu toţi cei care compun piramida aroganţei, însă preferă să îşi atribuie singuri în continuare merite pe care de fapt nu le au. Cu toţii – de la patroni până la ultimul angajat - se îngrămădesc să urce pe o scară care nu duce nicăieri. Dacă «viaţa omului nu stă în belşugul avuţiei sale» (Lc. 12, 15), cine a creat aceasă falsă scară şi cu ce scop?

Teologic, nevoile reale care setează viaţa omului – şi care îşi au originea în legile naturale instituite de Dumnezeu intrate însă sub incidenţa păcatului strămoşesc (Facere 1, 16-19) - nu ar trebui să sufoce viaţa omului. În mod pedagogic, absenţa voită a lui Dumnezeu, face loc acestor nevoi în lume, ele nefiind altceva decât golul creat prin sfâşierea deplinei comuniuni divino-umane. Din păcate, acestora li s-au adăugat multe şi alte variate false nevoi care au afectat grav virtutea ascultării duhvniceşti, semn că oile îşi urmează cu încredere păstorul rânduit de Dumnezeu pe calea mântuirii. În acest sens, umilinţa servilă - care se deosebşete radical de virtutea ascultării duhovniceşti - este dovada că, în domeniul nevoilor personale sau de grup, omul a ignorat cu aroganţă faptul că prioritatea vieţii o constituie Dumnezeu, Unicul Necesar (Cuv. IOAN DE LA VALAAM, Fericirile în „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 137). Acestei uitări i-a căzut victimă şi omul contemporan care îşi risipeşte întreaga viaţă satisfăcându-şi o sumedenie de false nevoi. Să luăm, spre exemplu, apetitul pentru emisiunile de genul “Vrei să fii miliardar?”. Din păcate, sunt mulţi care vor să devină miliardari peste noapte, fără a-şi pune măcar problema că miliardarii, după ce pierd totul, rămân tot cu falsa nevoie de a redeveni înapoi ceea ce au fost : miliardari. De aceea, cred că întrebarea care contribuie la intelegerea expresiei «rămăşiţelor vieţii» este următoarea: LA SFÂRŞITUL VIEŢII, CU CE RĂMÂNEM OMUL DUPA SATISFACEREA TUTUROR NEVOILOR SALE COTIDIENE (fie şi numai a celor pe care Abraham Maslow le includea în celebra sa piramidă a nevoilor motivaţionale – a se vedea articolul “A Theory of Human Motivation”, 1943)? Doar cu o lecţie de viaţă servită în mod pedagogic de Însuşi Dumnezeu?

Dacă nu ar mai fi atât de arogant, omul ar putea sesiza cu uşurinţă faptul că tocmai nevoile pot să-l conducă spre virtute, aşa cum nevoia de milostivirea lui Dumnezeu - care i-a transformat ireversibil pe toţi urmaşii protopărinţilor noştri Adam şi Eva în nişte cerşetori pereni - poate să-l facă următor al virtuţii milosteniei. Din punctul de vedere al păcatului strămoşesc, putem considera că omul botezat este un păcătos de care Dumnezeu s-a milostivit, dar care - făcându-se chip şi asemănare a lui Dumnezeu – are datoria de a deveni milostiv la rândul lui după porunca Mântuitorului Hristos: „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv”(Luca 6, 36). Însă, nobleţii botezului se contrapune chipul păcătosului nepocăit, care nu este altceva decât un cerşetor peren, un om chinuit permanent de nevoi şi care are nevoie continuă de mila lui Dumnezeu. Contrar vorbei «Dacă dai, n-ai!», Sfânta Scriptură ne învaţă că puţină milostenie îl scapă pe om de multe nevoi: «Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult. Iar păcătoşii sunt duşmanii vieţii lor» (Cartea lui Tobit 12, 9-10). Fiecare nevoie poate fi contracarată de câte o virtute până în punctul în care – după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi – omul Îl recunoaşte pe Dumnezeu drept Unicul Necesar: «Nu cel care posedă multă avuţie este bogat, ci cel care nu are nevoie de multe! De asemenea, nu cel care poseda putin este sărac, ci cel care pofteşte multe! Bogăţia şi sărăcia trebuie judecate după plăcerile sufletului omului, nu după măsura averii. De pildă, nu poate fi socotit sănătos un om, care suferă de sete în continuu, chiar dacă locuieşte lângă râuri şi izvoare.Ce-i foloseşte lui atâta apă, dacă setea lui rămâne nepotolită?», afirmă Sf. Ioan Gură de Aur (PSB, vol. 23). Astfel, ajungem la conlcuzia că, de fapt, nu nevoile, ci virtuţile reprezintă motivaţiile suficiente pentru om în această viaţă! Cu alte cuvinte, OMUL CAT TRAIESTE ARE DATORIA DE A CONVERTI TOATE NEVOILE SALE IN ACTE DE VIRTUTE.

DECENŢA VIEŢII CREŞTINE

2011-11-15T03:59:00.000-08:00

Cerşitul este o formă indecentă de trăire a propriei sărăcii, la fel de gravă ca şi aroganţa cu care cei puternici îşi trăiesc propria bogăţie, aşa cum este şi cazul bogatului căruia i-a rodit ţarina din pilda relatată în Evanghelia după Luca, cap. 12, ver. 16-21! Biserica nu încurajează cerşetoria, oricât de elegant ar fi cosmetizată forma ei de practicare, aşa cum de altfel nu este de acord nici cu bogăţia nedreaptă. Ambele sunt forme de apărare de sine prin care sufletul omului se eschivează de responsabilitatea unei vieţi demne şi decente. Ce au în comun cerşetoria şi bogăţia nedreaptă? Ele reprezintă două extreme care se determină reciproc: din cauza bogăţiei nedrepte oamenii sunt împinşi să cerşească, iar prin cerşetorie sau de frica ei oamenii ajung să se îmbogăţească pe nedrept. Dacă ne-am gândi că în spatele fiecărui cerşetor se află oameni, instituţii sau ţări îmbogăţite în mod nemeritat, oare câţi dintre cei care ne declarăm creştini nu am avea serioase motive să ne facem aspre procese de conştiinţă? Este nevoie doar de o simplă privire în jurul nostru şi putem observa cu uşurinţă dimensiunile uriaşe ale acestui flagel, care ne aduce serioase probleme nu numai în plan intern, ci şi internaţional.

Între indecenţa actului de a cerşi şi cel al actului de a te îmbogăţi hoţeşte nu este prea mare diferenţa! Însă, după cum precizează Sf. Ioan Gură de Aur, cei care au căzut victime acestui flagel social merită pe deplin să fie compătimiţi tocmai pentru umilinţa la care se expun! În această situaţie ingrată ajung de regulă oamenii egoişti care îşi privesc semenii şi apropiaţii lor ca pe nişte simple anexe ale propriei lor vieţi de care se folosesc pentru a atinge "mai binele". Dar, cum de cele mai multe ori "mai binele este duşmanul binelui",după cum afirmă Voltaire, observăm cum egoismul îi transformă şi pe unii şi pe alţii în nişte biete cozi de topor ale diavolului. De regulă, egoiştii prevalându-se de faptul că acţionează în numele "mai binelui", supraapreciază importanţa sau valoarea propriei vieţi, în timp ce o diminuează fără milă pe cea a semenilor lor. Aşa se face că indecenţa acestui "mai bine" îi face să devină de cele mai multe ori pe unii dintre semenii noştri mai săraci cei mai agresivi sau mai nemiloşi cerşetori.

De altfel, acest fenomen ne îndreptăţeşte să atragem atenţia asupra formalismului unor tipuri de angajament social al Bisericii care periclitează viaţa duhovnicească a propriilor credincioşi. Este binecunoscut faptul că valoarea vieţii unui om este direct proporţională cu cea a propriului său suflet, iar nu cu cea a hainelor care le afişează, inclusiv atunci când acestea sunt mai mult decât modeste. Zadarnic îi imităm formal pe sfinţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, vorba sau gesturile, în timp ce sufletul nostru - făcând un petec de sac mai valoros decât o cruce de aur - este mai negru decât al celui mai crud criminal! Un păcat justificat printr-un alt păcat nu ne face mai buni! Un astfel de accesoriu superfluu riscă să devină îmbrăcămintea cenuşie, atunci când este purtată cu obstinaţie doar pentru a arăta cât de credincioşi şi de umili sunt unii dintre noi.

Chiar dacă numai Dumnezeu poate să cunoască adevărata valoare a sufletului şi, implicit, a vieţii, de ce să nu recunoaştem că există tendinţa diavolească şi smintitoare a omului care se conduce după regulile economiei de consum – fie el bogat, fie sărac, fie creştin, fie necreştin - de a-şi constrânge semenii? Sper că economia contemporană "de piaţă" şi "de consum", axată pe cerere şi ofertă, să reuşească până la urmă să ofere lumii mult mai mult decât cele două alternative: bogăţia nedreptă şi cerşetoria! Sărăcit material şi spiritual, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare sau constrângere asupra altor persoane, sunt create premisele care facilitează instaurarea unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza acestei forme de sclavie contemporane o constituie posesivitatea acelor oameni care - asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde - abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor. (Ziarul Lumina de duminică, nr. 46 (314), anul VII, duminica, 20 noiembrie 2011, p.3)

CONTRA CERŞETORIEI ŞI ÎMBOGĂŢIRII NEDREPTE

2011-10-11T02:57:00.000-07:00

Motto: "Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!" (Cartea Întelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah - Eclesiasticul 40, 31)

1. INTELIGENŢELE RECI DIN BISERICĂ sau de ce PENTRU PĂCAT NU EXISTĂ JUSTIFICARE! Este binecunoscut faptul că valoarea vieţii unui om este direct proporţională cu cea a propriului său suflet, iar nu cu cea a hainelor care le afişează, inclusiv atunci când acestea sunt mai mult decât modeste. Zadarnic îi imităm formal pe sfinţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, vorba sau gesturile, în timp ce sufletul noastru - făcând un petec de sac mai valoros decât o cruce de aur - este mai negru decât al celui mai crud criminal! Poate că tocmai din această neînţelegere a devenit astăzi moda, mărul discordiei în Biserică? Altfel, de ce s-a iscat acum o agitataţie sterilă - care nu face altceva decât să-i dezbine oamenii Bisericii - în ceea ce priveşte modul îmbrăcării unui creştin în societate? Din cauza faptului că, practicând un truc ieftin, ne-am obişnuit demagogic să justificăm un păcat prin alt păcat. Nici măcar nu mai avem bunul-simţ de a face un minim efort de proprie justificare, ci ne apără atacând la rândul nostru pe cei care simţim că ne atacă! În mod paradoxal însă, în momentul în care creştinii acţionează reactiv criticând inteligenţele reci promovate de secularizare riscă să ajungă în situaţia ca tocmai ei să dicteze cu cinism noi reguli de conduită în societate. Astfel, se operează transferul acestui tip de inteligenţă de la omul secularizat la cel creştin, care devine astfel un fundamentalist. Acest fenomen ne îndreptăţeşte să atragem atenţia asupra formalismului unor tipuri de angajament social al Bisericii care periclitează viaţa duhovnicească a propriilor credincioşi.

În luna ianuarie 2011, în Rusia femeile au fost criticate că se îmbracă cu ţinute provocatoare care justifică violurile şi s-a sugerat că este nevoie de un cod de îmbrăcăminte la nivel naţional, pentru ca ambele sexe să poarte ţinute mai conservatoare. Principala obiecţie, legată de această iniţiativă, este aceea că pare - după cum a fost argumentată - să justifice violurile aruncând vina deopotrivă atât pe victime cât şi pe agresori. Ce vină ar putea să mai aibă o bătrână sau un copil care devin în mod nevinovat victime ale unui viol?Din punctul nostru de vedere, pe cat de supărătoare este ţinuta nepotrivită în biserica, pe atât de ridicolă este încercarea de a impune un cod de moda bisericească în societate. Acest lucru reiese şi din contrargumentul preşedintelui Departamentului Sinodal pentru Relaţiile externe al Patriarhiei Rusiei, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, care - răspunzând unor întrebări în cadrul emisiunii "Biserica şi Lumea" de pe canalul TV ROSSIJA 24 - a ţinut să precizeze următoarele: “Femeile pot să fie în pas cu timpurile, dar să se îmbrace decent! Biserica nu a spus niciodată că o femeie trebuie să poarte rochii lungi şi cenuşii şi să se acopere cu batice cenuşii. Există un anumit cod al îmbrăcăminţii în Biserici, dar acesta există doar pentru a nu distrage atenţia bărbaţilor de la rugăciune la frumuseţea femeilor”. Scopul principal al acestui oficial al Patriarhei Moscovei era acela de a arata ca frumusetea spirituala prevaleaza oricaror accestorii materiale. Un astfel de accesoriu superfluu riscă să devină şi îmbrăcămintea cenuşie, atunci când este purtată cu obstinaţie doar pentru a arăta cât de credincioşi sunt unii dintre noi. Poate fi justificată apărarea tot printr-un atac? „Niciodată nu învingem când facem rău! Dar totdeauna învingem când suferim răul. Aşa ajunge şi victoria mai strălucitoare când, prin răbdare, învingem pe cei ce ne fac rău. De aici se vede că victoria vine de la Dumnezeu. Victoria aceasta este cu totul de altă natură decât victoria lumească. Aceasta e mai cu seamă şi dovada tăriei ei. (...) Nici să ridic braţul, nici să te osteneşti. Dumnezeu îşi dă această putere ca să birui, nu luându-te de piept cu cel ce-ţi face rău, ci răbdând numai. Nu lua poziţie de atac, şi ai şi biruit; nu te lua la trântă, şi ai şi fost încunuat. Eşti cu mult mai bun, cu mult mai puternic decât potrivnicul tău. (...) Sunt victorii care vatămă şi sunt înfrângeri care folosesc. De pildă cei ce se mânie; se pare că biruie cel ce ocărăşte mai mult, dar nu; el este cel biruit de această patimă cumplită, el este cel vătămat. Şi, dimpotrivă, cel ce suferă cu curaj ocările, acela biruie, acela învinge. Celălalt n-a fost în stare să-şi stingă boala lui; acesta a curmat-o şi pe a celuilalt." ( Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB, EIBMOR, 1994, vol. 23, p. 954 şi 953)

2. SUFLETUL ESTE SINGURA SURSĂ VIABILĂ DE ALIMENTARE A RESPECTULUI DE SINE. Din punct de vedere teologic, grija omului faţă de suflet, iar nu doar faţă de propria biografie, care ţine doar de imagologie, este principala condiţie soteriologică. Cu alte cuvinte, un CV bogat nu ne asigură automat un loc cât mai bun în Împărăţia lui Dumnezeu! Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie accentul pus doar pe imagine constituie unul dintre motivele pentru care frumuseţea este sclava sexualităţii. Grav este faptul că, atunci când este sărăcit total de sentimente, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare asupra persoanelor, sunt create premizele necesare instaurării unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza sclaviei contemporane o constituie posesivitatea acelor oameni care, asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde, abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor.

4. SĂ NU NE LĂSĂM TRANSFORMAŢI CU SILA ÎN CERŞETORI, CI SĂ NE TRĂIM CU DECENŢĂ PROPRIA SĂRĂCIE! Sper că economia de piaţă axată pe cerere şi ofertă să ofere mult mai mult românilor decât cele două alternative: bogăţia nedreptă şi cerşetoria! Chiar dacă numai Dumnezeu poate să cunoască adevărata valoare a sufletului şi, implicit, a vieţii, există tendinţa diavolească şi smintitoare a unor oameni de a-şi constrânge semenii tocmai pentru a emite apoi sentinţe şi a se lansa nebuneşte în judecăţi indecente şi hazardate cu scopul de a-i şantaja, inversând astfel după voia lor raportul dintre viaţa şi sufletul victimelor lor. Probabil că acest tip de încercări abuzive care depăşesc limita de rezistenţă umană constituie unul din motivele pentru care Voltaire afirma că "mai binele este duşmanul binelui". Intuise faptul că sunt oameni care prevalându-se de faptul că acţionează în numele "mai binelui", supraapreciază valoarea propriei vieţi, în timp ce din lăcomie o diminuează cu mult pe cea a semenilor lor. Aceasta este o formă de "hoţie elegantă" şi de "îmbogăţire nedreaptă". Din păcate, primele victime sunt acei oameni care din timiditate îşi subapreciază valoarea propriei lor vieţi şi, de regulă, sfârşesc cerşind mila celor din jur. Cu alte cuvinte, între indecenţa actului de a cerşi şi cel al actului de a te îmbogăţi hoţeşte nu este nicio diferenţă! Dincolo de faptul că şi unii şi alţii îşi doresc mai binele, în ambele cazuri putem vorbi de o anumită inflexibilitate sufletească care îi împiedică să dea dovadă de generozitate reciprocă, motiv pentru care relaţia lor de prietenie va şi rămâne un deziderat creştin imposibil. De această inflexibilitate sufletească suferă, spre exemplu cei ce etichetează drept "cerşetor" poporul român care a dovedit în repetate rânduri în istorie că ştie să-şi trăiască cu decenţă şi demnitate propria sa sărăcie. Cerşitul nu este o modă sau un sport (aşa cum greşit pretind realizatorii emisiunii televizate "Les Guignols de l'Info", difuzată în data de 6 septembrie pe canalul Canal + înaintea meciului România-Franţa), ci o formă indecentă de trăire a propriei sărăcii, la fel de gravă ca şi aroganţa cu care îşi etalează puterea cei care-şi trăiesc propria lor bogăţie nedreaptă!

5. EGOIŞTII, UNELTE ALE DIAVOLULUI.Biserica nu a încurajat şi nu încurajează nici cerşetoria, oricât de elegant s-ar cosmetiza forma ei de practicare, aşa cum nu poate fi de acord nici cu bogăţia nedreaptă. Dar îi compătimeşte pe toţi cei care le-au căzut victime. Motivul este următorul: cerşetoria, ca şi bogaţia nedreaptă, sunt două forme de apărare de sine prin care sufletul omului se eschivează de responsabilitatea unei vieţi demne şi decente. Ele sunt două extreme care se determină reciproc: din cauza bogăţiei nedrepte oamenii sunt împinşi să cerşească, iar prin cerşetorie sau de frica ei oamenii ajung să se îmbogăţească pe nedrept. Cu alte cuvinte, în spatele fiecărui cerşertor se află câte un om îmbogăţit în mod nemeritat cunoscut îndeobşte sub numele de "mafiot". În această situaţie ingrată ajung de regulă numai oamenii egoişti care îşi privesc semenii şi apropiaţii lor ca pe nişte simple anexe ale propriei lor vieţi. Egoistul, prin definiţie este omul care caută să se îndreptăţească numai pe sine, lucru care îl situează permanent pe picior de apărare. Strategia de apărarea a egoistului este aceea că "cea mai bună apărare este atacul!". Atunci când este îmbogăţit pe nedrept cinismul său va fi mai tăios decât lama unui topor, iar atunci când este strâns cu uşa se va transformă într-o perfectă "coadă de topor". Spre exemplu, nişte cozi de topor sunt bârfitorii care, ascunzându-se în spatele celor ce spun alţii despre anumite persoane, îşi trimit propriile lor săgeţi. Oamenii de tipul "cozilor de topr", crezând că stăpânesc ei înşişi lumea cu ritmicitatea cu care lovesc în ea nu fac astfel decât să-şi mai bată un cui în propriul lor sicriu. Ori, tocmai pentru a nu cădea în această capcană a egoismului, Mântuitorul Hristos ne porunceşte "să ne punem sufletul pentru fraţi!". De aceea, oridecâteori avem tendinţa să ne apărăm în faţa unui atac să fim atenţi să nu devenim nişte cozi de topor ale diavolului.

VICLENIA, PĂCAT SAU VIRTUTE?

2011-08-18T03:10:00.000-07:00

VICLENIA, CARACTERISTICA PRINCIPALĂ A OMULUI CONTEMPORAN. Din cauza secularizării, adică a tendinţei de a socoti dreptul la păcat o obligaţie contemporană, s-a ajuns în situaţia ca ruşinea să fie considerată o nepermisă slăbiciune, locul acesteia fiind luat de tupeu. Putem spune chiar că omenirea se confruntă la nivel global cu fenomenul "vinovaţilor fără vină" sau al "neruşinării", adică cu o reprimare în masă a oricăror sentimente de vinovăţie de frica speculaţiilor cinice ale oamenilor fără conştiinţă. Dar, reunţând la ruşine, omenirea a renunţat la o formulă de echilibru a umanităţii! Astfel, asistăm neputincioşi cum neruşinare depăşeşte pe zi ce trece orice măsură. Neruşinarea contemporană este o formă de viclenie cu care omul modern îşi maschează propriile eşecuri şi slăbiciuni. Însă, nimic nu este mai cutremurător decât strigătul omului tupeist şi viclean care, ajuns la disperare, vrea să se salveze de el însuşi. Astfel, avem de-a face cu un nou păcat determinat de viclenia omului tupeist, mult mai teribil decât oricare altul cunoscut până acum, şi anume acela al omului care a devenit propriul lui duşman. După ce în mod eronat a considerat viclenia un semn al inteligenţei, tupeistul s-a trezit în situaţia clasică a vicleanului ajuns victima propriei sale viclenii. Fiind în această situaţie, nu-i mai rămâne decât să încerce tehnici de retragere strategică, precum autovictimizarea şi autocompătimirea.

AUTOVICTIMIZAREA ŞI AUTOCOMPATIMIREA, TEHNICI VICLENE DE RETRAGERE STRATEGICĂ. Geamătul sufletesc al unui om încolţit de „urzitorul şi povăţuitorul vicleniei”, adică diavolul, după cum îl numeşte Sf. Vasile cel Mare în rugăcinile sale de la Moltife, este înfiorător. Dacă odinioară îşi justifica viclenia spunând „Nu mă clatin, în veci sunt scutit de nenorocire! Dumnezeu uită! Îşi ascunde faţa, şi în veac nu va vedea!” (Psalmul 10, 6-11), în momentul în care se confruntă cu dreptatea dumnezeiască sau a oamenilor , tupeistul viclean ameninţă că îşi face rău sieşi în speranţa câştigării compasiunii tuturor. O ultimă viclenie care este îndreptată însă împotriva propriei sale firi nimicitoare. Iată că, în acest caz, nu ne mai gândim la vrăjmăşie doar ca dominare a celui tare asupra celui mai slab. Există, în exemplul omului viclean, o formă de laşitate care determină tendinţa exagerată de victimizare, dar şi de autocompătimire, care nu au însă nicio legătură cu pocăinţa. Ambele tendinţe nu sunt altceva decât o tehnică viclenească de retragere strategică. „Lăsa-ţi-mă să mă iubesc, că altfel îmi fac singur rău!”, strigă cu vicleanie laşul în timpul unei astfel de retrageri strategice, încercând să speculeze dragostea şi înţelegerea generală faţă de victime, atât a oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu. Dar, chiar dacă recunoaşte faptul că există persoane care întâmpină dificultăţi în acceptarea propriului corp, omul Bisericii ştie că “nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup” (Efeseni 5, 29), iar acest strigăt viclean al laşului nu este altceva decât o criză determinată de exacerbarea iubirii egoiste de sine.

VULNERABILITATEA CREŞTINILOR ÎN FATA VICLENIEI. La ce îmi foloseşte să fiu sfânt, se întreabă cu viclenie egositul. Duhul vicleniei nu lasă loc în niciun caz prezenţei Duhului Sfânt în mintea noastră, ceea ce situează viclenia la periferia judecăţii umane. Ce minte genială ar putea să refuze colaborarea cu Dumnezeu? Numai una egoistă care nu ia în calcul autodistrugerea! Astfel, constatăm că vicleanul, creştin sau nu, este limitat de propriul său egocentrism. Şi cu toate acestea, putem constata cum expresia "viclenia călugărească" face carieră de succes în viaţa noastră bisericească fără ca nimeni să se fi întrebat dacă este sau nu în acord cu învăţătura noastră creştină. Chiar dacă sunt unii care râvnesc la ea ca la o mare virtute, crezând că este acelaşi lucru cu înţelepciunea creştină pe care Mântuitorul Hristos o compară cu „înţelepciunea şarpelui” (Matei 10,16), din punct de vedere teologic, acest concept nu întruneşte nicio justificare! Nici măcar acela că ar putea servi interesului bisericesc! Dimpotrivă, putem spune că viclenia călugărească nu reprezintă atceva decât sămânţa de neghină aruncată de diavolul în ogorul Mântuitorului nostru Hristos. Despre scopul unei asemenea strategii divoleşti vorbeşte Sf. Ap. Pavel care, adresându-se lui Elimas vrajitorul care i se împotrivea catehizării în Cipru, îi arată că semnul vicleniei sale îl constituie tocmai distorsionarea mesajului Evangheliei Mantuitorului Hristos: „O, tu cel plin de toata viclenia si de toata înşelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, n-ai să încetezi a strâmba căile Domnului cele drepte?” (Faptele Apostolilor 13, 10). Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, textul rugăciunii prin care Fiul imploră pe Tatăl să înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt demonstrează faptul că fiii împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt din lumea aceasta (In. 17, 14), asupra căreia se pare că diavolul mai are încă putere. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se roagă “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15), conştient că învăţătura Sa de credinţă poate conferi sufletului uman o deschidere sănătoasă spre orizontul îndumnezeirii numai când mintea omului este iluminată de harul Sfântului Duh, Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos - atunci când se roagă pentru “ca toţi să fie una!” (In. 17, 20) - cere “legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite”. Prin urmare, Mântuitorului Hristos se roagă astfel tocmai pentru ca sămânţa vicleniei să nu se cuibărească în sufletului niciunui credincios al Bisericii, nici măcar sub forma acestei aşa-zisei viclenii “călugăreşti” sau “ bizantine”, cum mai este numită ea.

DILEMATICII, MARTORI TĂCUŢI AI MINUNILOR

2011-08-08T23:46:00.000-07:00

Nu există minune mai mare decât adevărul! Aşa cum minciuna nu întreţine credinţa, ci o face insuportabilă, nici adevărul nu întreţine dilemele, ci dimpotrivă oferă soluţii miraculoase omului aflat la cumpăna vieţii. Păcat însă că dilematicii puţin credincioşi contestă acest tip de minuni tocmai pentru că ele conduc indubitabil la Dumnezeu! Dacă, în momentele dificile ale vieţii, nu le-ar fi mai uşor să-şi asume riscurile pe care le implică păcatul, decât să se îndoiască atâta de minunile pe care Dumnezeu le poate săvârşi cu ei, ar evada mai uşor din blocajul propriilor dileme. Dar, pretinzând dreptul de a comite păcate, aceştia ignoră orice urmă de minune din propria viaţă. Astfel, dilematicii puţin credincioşi nu vor avea niciodată suficientă putere pentru a se îndepărta cu bine de momentele de răscruce ale vieţii lor doar apelând singuri la ajutorul lui Dumnezeu. Iar acesta, în condiţiile în care, de regulă, ceea ce face diferenţa între o alegere bună sau rea pe termen lung este tocmai minunea mântuirii de propriile noastre dileme.

În ciuda faptului că trăiesc în epoca vitezei, oamenii sunt deseori depăşiţi de problemele cu care se confruntă - aşa cum este spre exemplu perversitatea falsei dileme a "orientării sexuale" care îi descurajează pe oameni să depăşească starea de păcat - pentru că se complac în mândria pendulării dilematice în jurul propriei cozi. Un creştin nu poate să cadă în capcana falselor dileme, aşa cum a căzut Sf. Ap. Petru care avea de optat între a ajunge până la Mântuitorul nostru Hristos sau a se întoarce la corabie pentru a nu se scufunda în mare. Dincolo de frământările legate de problema mărturisirii unei minuni fără a fi nevoiţi să traseze o graniţă imaginară între natural şi supranatural, menită să conducă la segregări ce exclud din viziunea lumii perspectiva ontologică, o falsă dilemă este şi cea care izvorăşte din întrebări de genul: Care sunt limitele concrete ale unei minuni? Ori, minunile pot fi la fel de limitate şi concrete pe cât este şi adevărul. În ciuda faptului că sunt înconjuraţi permanent de minuni, creştinii le ignoră sau întârzie să le mărturisească numai din cauza încercărilor vieţii cotidiene care se prăvălesc în valuri asupra lor. Însă, o minune este, în egală măsură, mai puţin concretă decât circumstanţele care necesită intervenţia lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Astfel, majoritatea semenilor noştri - care rămân martori tăcuţi ai unor minuni - dau dovadă de o slabă memorie pentru adevăr, mărturisirea descoperirii unei minuni, insesizabile altfel, reprezentând pentru mulţi dintre ei o misiune extrem de dificilă.

Da, din păcate, există şi dilematici creştini! Aş vrea să cred că aceşti dilematici - şi includ aici marea majoritate a creştinilor din România - nu pot spune că au fost martorii unei minuni concrete pentru că, de fapt, toată viaţa lor a fost un răspuns la rugăciunile pe care i le-au adresat lui Dumnezeu. Faptul că o icoană plânge sau izvorăşte mir este un fapt firesc care se înscrie în planul de comunicare a lui Dumnezeu cu oamenii. Considerând că nu mai are nici un rost ca lucrarea lui Dumnezeu să fie separată de lucrarea omului, ei atribuie fără nici cea mai mică rezervă toate meritele exclusiv Celui din dintâi. Prezenţa lor numeroasă la Taina Sf. Maslu este o dovadă concretă a faptului că aceşti oameni cred în această manieră în minuni. Astfel, viaţa unor asemenea oameni se desfăşoară în perfectă concordanţă cu planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor. Familiarizaţi atât de mult cu Dumnezeu, astfel de oameni nici măcar nu se mai minunează de ceea ce puţinii credincioşi le consideră a fi din punctul lor de vedere minuni. Este ca în exemplul dat de pr. prof. Răducă care povestea că la mănăstirea Căldăruşani trăia un călugăr care era într-atât de familiarizat cu prezenţa lui Dumnezeu încât vorbea la plural făcându-şi interlocutorii să privească atent şi umiţi în chilie pentru a-i descoperi pe Însuşi Dumnezeu, Fecioara Maria sau alţi sfinţi ascunşi în vreun ungher al ei.

Pentru sfinţi, mântuiţi de orice formă de dilemă, minunea reprezintă confirmarea speranţei că - în cel mai critic moment al vieţii - adevărul este oricum de partea lor!

NOTA BENE: Pentru exemplificare, voi mărturisi o minune pe care cred că a săvârşit-o Sf. Nectarie cu tatăl meu. În luna iulie a acestui an am aflat vestea dureroasă că tatăl meu are cancer la colon. Foarte repede a fost internat şi operat. Pe toată durata operaţiei, am citit neîncetat Acatistul Sf. Nectarie cu speranţa că veştile referitoare la operaţie vor fi bune, ceea ce s-a şi întâmplat. Mă temeam de complicaţii. Din fericire, cu ajutorul Sfântului, aceste temeri nu s-au confirmat. Însă, cu această ocazie am aflat din cuprinsul Acatistului Sfântului Nectarie că trebuie să mărturisesc minunea săvârşită cu ajutorul acestei rugăciuni. Consider că reuşita operaţiei i s-a datorat Sfântului şi o mărturisesc ca atare. Sf. Nectarie, te rog, fie-ţi milă de tatăl meu în continuare. Amin. După această experienţă, tot ceea ce pot afirma este că fiecare moment al vieţii poate constitui o minune în parte şi, totuşi, ne-am dori ca de dragul unei vieţi sănătoase minunea să devină permanentă. Astfel, ajungem firesc la concluzia că fiecare clipă din viaţă este exclusiv un dar de la Dumnezeu, şi acesta este un fapt minunat care trebuie preţuit la adevărata sa valoare.

ABSENŢA LIBERTĂŢII INTERIOARE ÎN HRISTOS

2011-07-29T02:14:00.001-07:00

CUVÂNT
la Duminica a 7-a după Rusalii (Înainteprăznuirea scoaterii Sfintei Cruci);
Vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum
Ap.Romani 15, 1-7; Ev.Matei 9, 27- 35 ; glas 7, voscr.6
(Sfântul şi dreptul Evdochim, Sf. Iosif din Arimateea )

ABSENŢA LIBERTĂŢII INTERIOARE ÎN HRISTOS

Motto: “După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt.9, 29)

Vai celor care transformă credinţa lor în nebunie! Recenta tragedie norvegiană, este vorba de atentatele de la Oslo din ziua de 22 iulie 2011 soldate cu aproape 100 de morţi, ne face să ne întrebăm ce anume cauzează ameninţările şi chiar vărsările de sînge puse la cale din motive religioase de către agresori? Răspunsul nostru este următorul: ABSENŢA LIBERTĂŢII ÎN HRISTOS! Caracterul tragic al păcatului împotriva Duhului Sfânt săvârşit de cei care pretind că se erijează în justiţiari ai unei false dreptăţi divine reiese, spre exemplu, şi din însuşi dramatismul momentului evanghelic în care fariseii reproşau din invidie Mântuitorului nostru Hristos că "scoate pe demoni cu Beelzebul - Domnul muştelor, unul din numele date de iudei în batjocură diavolului - căpetenia demonilor" (Mt. 12, 24). Problema de fond a unor asemenea agresori este aceea că, preluând doar superficial tezaurul de credinţă, nu înţeleg faptul că credinţa religioasă nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala şi, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind de fapt un dar de la Dumnezeu. Astfel, toate aceste suflete nefericite - investind pe altcineva decât pe Dumezeu cu atributul de autor al minunilor - nu fac altceva decât să se lepede de fapt de Dumnezeu şi să se pună practic în slujba diavolului care dintru început şi-a dorit acest lucru.

Din nefericire, chiar şi printre creştini există suflete nefericite care atribuie răului lucrări vindecătoare, „blestemându-L astfel pe Sfântul Duh”, după cum precizează Sf. Vasile cel Mare, "fapt care nu li se va ierta, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie" (Mt. 12, 32). O imagine ideală, dar bolnăvicioasă, de sine construită sistematic în mintea acestor suflete nefericite poate deveni extrem de chinuitoare şi să izbucnească cu violenţă în afară. Pentru că se cred deja ajunse la sfinţenie, în timp neagă starea de păcat în care de fapt trăiesc, ajung la un grad atât de mare de distorsiune duhovnicească încât merită mustrarea proorocului Isaia care spune: "Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău" (Is. 5, 2). Din păcate, în numele acestei imagini ideale aceste suflete nefericte îşi judecă semenii, câzând în patima nebunească a fundamentalismului religios. Vindecarea de această boală ca de orice boală trupească şi sufletească în general, o putem considera doar minune dumnezeiască. Ne dăm seama de vindecarea acestei distorsiuni duhovniceşti, abia când aceste suflete nefericite vor ajunge să gândească întocmai ca fostul persecutor fanatic al creştinilor, ulterior ajuns Sf. Ap. Pavel, când afirmă „căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Astfel, datorită experinţei vindecării de o astfel de boală sufletească a Sf. Ap. Pavel, Biserica a învăţat că nu se cuvine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm mînia lui Dumnezeu să se manifestă cu dreptate în judecata sa: ,,Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti“, spune Domnul (Rom. 12,18-21).

Absenţa libertăţii în Hristos, duşmanul diavolului, este cea mai cumplită dintre oricare dinte bolile sufleteşti şi trupeşti de care poate suferi un om. Cu cât ajungem să iubim mai puţin păcatul şi mai mult pe Dumnezeu, cu atât vom fi mai liberi în Hristos. Pentru aceasta trebuie să înţelegem că diavolul, patronul păcatului, nu este un binefăcător al omului, chiar dacă poate înceta temporar răul pe care i-l provoacă. Interpunându-se între om şi Dumnezeu, el nu face altceva decât să-şi consolideze propria libertate limitând libertatea sufletească a omului. Dar, libertatea diavolului este nebunia omului! Noi ştim că “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17). Ura presupune de fapt îmbolnăvirea simţului adevărului. De aceea credem că cu cât un om Îl huleşte/urăşte mai mult pe Dumnezeu cu atât îi face mai mult loc diavolului în viaţa sa, transformându-l într-un sclav al minciunilor sale. "Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii " (Ioan 8, 44).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 31 IULIE 2011)

Dialogurile Trinitas, 1 iulie 2011: Decalajul dintre ştiinţă şi metafizică devine pe zi ce trece din ce în ce mai evident şi extrem de periculos!

2011-07-19T02:01:00.000-07:00

A se vedea si articolul "Joaca de-a preotul pe internet", din Ziarul Lumina, 9 iulie 2011

OMUL NU ESTE DOAR TRUP !

2011-07-19T01:18:00.000-07:00

Din păcate, decalajul dintre ştiinţă şi metafizică devine pe zi ce trece din ce în ce mai evident şi extrem de periculos. Ca o consecinţă a acestui fapt observăm cum astăzi plătim preţul unei erori fundamentale comise de o societate care, aflată în plină criză epocală încă din anii `80 ai secolului trecut, caută cu disperare un surogat de spiritualitate după ce l-a renegat pe cel vechi pentru că a ţinut şi ţine pare-se încă foarte greu pasul cu noile descoperiri ştiinţifice. Concret, putem spune că societatea cotemporană – încurajată şi de dezvoltarea spaţiului virtual prin intermediul mijloacelor tehno-ştiinţifice de informare şi comunicare, inclusiv tehnica 3D – comite o gravă eroare tinzând să depăşească barierele culturale exclusiv prin "limbajul trupului". Sesizând acest fenomen cu mult timp în urmă, preotul italian Battista Mondin se declara pe bună dreptate "înspăimântat de consecinţele identificării omului numai cu trupul său" (în "Una nuova cultura per una nuova societa. Analisi della crisi epocale della cultura moderna e dei progetti per superarla", Editrice Massimo, Milano, 1982, p. 22).

Ştiinţa, care operează numai cu dovezi de ordin material, este pe cale să transforme în mod programatic fiinţa umană într-o prizonieră a trupului, ceea ce în definitiv nu-l mai deosebeşte cu nimic pe om de animal. Astfel, problema decalajului dintre ştiinţă şi metafizică care se află la originea crizei actuale o constituie faptul că omul contemporan nu ştie cum să se descurce cu un suflet care transcende practic cu mult limitele propriilor dimensiuni corporale. Analizând cu atenţie această criză globală, se poate observa cu uşurinţă faptul că la originea ei se află o criză individuală pe care o trăieşte fiecare om în parte datorită discrepanţei dintre propriul trup şi suflet, aspect nu întâmplător subtil sugerat în primul film realizat în format 3D intitulat "Avatar" al producătorului canadian James Cameron. Astăzi, poate mai mult ca oricând, fiinţa umană - datorită excentricelor experienţe mentale de tip Frankenstein - resimte în mod tragic faptul că dinamismul său interior nu poate fi subordonat unei lumi materiale, oricât de cibernetizată ar fi ea (de aici şi problemele legate de biometrie!), care îşi revendică în mod injust primatul asupra celei spirituale.

Omul, încă de la începuturile existenţei sale, se află într-un proces progresiv de autoeliberare. În acest sens, atunci când slujitorii Bisericii propovăduiesc mântuirea omului au în vedere de fapt această vocaţie umană a autoeliberării, subînţelegându-se totodată faptul că se referă la o libertate în unitate care poate fi circumscrisă doar spiritual (Ioan 17, 20-21), iar nu material, oricât de avansate ar fi mijloacele tehno-ştiinţifice cu care se vrea să se încerce acest lucru. De aceea, pe fondul regresului metafizicii contemporane, Biserica – susţinând că desăvîrşirea minţii umane nu se cuvine să se producă potrivit raţiunilor materiale, ci celor spirituale izvorâte din lucrarea proniatoare continuă a harului dumnezeiesc (I Cor. 14, 20 şi I Petru 2. 1-2) – se confruntă astăzi cu provocărilor legate de un proces de descreştinare a oamenilor, operat de o societate în care primatul lumii materiale asupra celei spirituale se consolidează din ce în ce mai mult diminuând până la anihilare libertatea umană. De felul în care va reuşi să facă faţă acestor mari provocări depinde însăşi mântuirea propriilor săi credincioşi!

Cetăţeni sau sfinti?

2011-07-06T12:33:00.000-07:00

Admiraţia Mântuitorului nostru Hristos faţă de credinţa sutaşului roman şi păgân din Capernaum, care îi ceruse să vindece de la distanţă, doar prin cuvânt, una din slugile sale (Matei VIII, 5-13), reprezintă în egală măsură aprecierea lui Dumnezeu faţă de autoritatea unui Cezar a cărui putere ţine cont de vlaga propriului popor. La capătul opus se situează sfârşitul dictaturii comuniste, considerat o adevărată minune săvârşită de Dumnezeu Care . În 1977, Paul Goma îi adresa o scrisoare dizidentului ceh Pavel Kohout pentru a susţine Carta 77 în care compătimea România pentru că era vlăguită de dictatura propriului său preşedinte: „Cel puţin voi, cehii, aveţi consolarea că sunteţi ocupaţi de ruşi, pe când noi suntem ocupaţi de români. Ceauşescu ne-a ocupat mai bine decât au fost ocupaţi cehii sau ungurii de ruşi”.

Statutul de buni cetăţeni şi calitatea de creştini, fie şi în cazul în care se manifestă ca dizidenţi politic, nu se află într-o contradicţie antagonică întrucât cred că nicio naţiune nu susţine o conducere politică care, în numele laicităţii statului, manifestă lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Mai mult, conexiunea dintre statutul de cetăţean şi cel de creştin care merge până la identificarea bunului creştin cu bunul cetăţean poate să fie făcută chiar şi acolo unde există controverse aprinse legate de religia adevărată. Problemele reale apar doar acolo unde există un vid de autoritate creat tocmai de dorinţa intelectualilor de a prelua puterea lepădându-se însă de gândirea metafizică. Din această cauză ei au o mare problemă şi anume aceea a stabilirii unei perspective, ceea ce-i lipseşte tocmai de autoritatea de a-şi exprima punctul lor de vedere. Cât de bun cetăţean, ca să nu mai vorbim de bun creştin, mai poate fi numit intelectualul contemporan care, sub presiunea instituţiilor de presă care tind să se transforme în oracole care ghicesc viitorul, se erijează într-un fals profet ai timpului nostru?

Dispreţul faţă de puterea lui Dumnezeu nu repezintă altceva decât simptomul unei civilizaţii decadente.

C U V Â N T la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

2011-06-27T23:03:00.000-07:00

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este o sãrbãtoare cu profunde rezonanţe duhovniceşti în sufletele creştinilor care cinstesc pe cei doi mari înaintemergători ai credinţei creştine şi căpetenii ale Apostolilor Mântuitorului Iisus Hristos, despre a căror activitate misionară şi minuni se vorbeşte în Noul Testament, în special în Faptele Apostolilor. Importanţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel în cultul creştin reiese din învăţătura despre întemeierea Bisericii şi succesiunea apostolică. Biserica este întemeiată de Iisus Hristos, prin pogorarea Duhului Sfânt şi prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli, care printr-o linie harică de succesiune continuă, directă şi neîntreruptă au transmis către episcopi - care alcătuiesc grupul conducator al Bisericii - îndatoririle şi autoritatea lor. În virtutea acestei succesiuni apostolice, episcopii sunt consideraţi succesorii Sfinţilor Apostoli, iar îndatoririle şi autoritatea lor se transmite prin ritualul punerii mâinilor asupra lor, în momentul în care sunt hirotonisiţi.

Sfântul Apostol Petru este cel dintâi care a vestit poporului evreu pe Iisus Hristos cel rãstignit şi înviat, în timp ce Sfântul Apostol Pavel a fost supranumit "apostolul neamurilor", pentru zelul cu care a predicat pãgânilor Evanghelia. De la Sf. Apostol Petru ne-au rãmas scrise în canonul Noului Testament douã epistole soborniceşti, mult folositoare vieţii crestine, iar de la Sf. Apostol Pavel ne-au rãmas 14 epistole, scrise cu diferite ocazii şi în timpuri diferite, din care emană grija neobosită a apostolului pentru propovãduirea şi păstrarea nealterată a învăţăturii creştine.

Sfântul Apostol Petru, frate cu Sfântul Apostol Andrei – „Apostolul românilor”, a fost pescar din Betsaida Galileii. Numele său de iudeu era Simon, dar Iisus Hristos, îl va numi Petru (Chefa), adică „piatră” pentru a reliefa credinţa puternică a acestui apostol. Spre exemplu, când Iisus îi întreabă pe Apostoli cine cred ei că este El, Sf. Petru răspunde cu convingere: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Touşi, va avea un moment de îndoială. După lepădarea din noapta arestării Mântuitorului, el se căieşte, plângând cu amar, fiind repus în demnitatea sa prin întreita mărturisire a dragostei sale faţă de Hristos.

Sfântul Apostol Pavel este apostolul care a avut cea mai amplă şi eficientă misiune de evanghelizare. Dacă la început el se număra printre cei care persecutau pe creştini, ulterior – printr-o revelaţie – se converteşte la creştinism. Plin de ură faţă schimbarea sa, iudeii îl vor acuza de trădare procuratorului Iudee. Nu poate fi judecat de Sinedriu pentru că era cetăţean roman. Pentru a fi judecat, el se deplasează la Roma unde, timp de doi ani consolidează comunitatea creştină din capitala imperiului. Deşi a fost chemat la apostolie ultimul, datorită erudiţiei sale a contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului.

Amândoi au murit de moarte martirică în aceeaşi zi a anului 67, în timpul împăratului roman Nero. Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos la Roma, iar Sfântul Apostol Pavel a suferit moartea prin tăierea capului. În cinstea lor au fost ridicate biserici, au fost înălţate rugăciuni sau cântări bisericeşti şi s-au scris multe tratate de teologie. Conform tradiţiei bisericeşti, cel care a pictat prima dată chipul acestor sfinţi a fost Sfântul Evanghelist Luca.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se sărbătoresc la 29 iunie, încă din secolul al II-lea al erei crestine. Pe locul unde a fost răstignit în Roma Sf. Petru, în circul neronian, acum se ridică basilica Sf. Petru din Cetatea Vaticanului, iar în locul martiriului Sf. Pavel de pe via Laurentina, se ridică astăzi complexul abaţial cistercian „Tre Fontane” (Trei Fântâni). Tradiţia spune că pe locul unde a căzut capul decapitat al Sfântului Apostol Pavel au izvorât trei fântâni. De aici şi numele mănăstirii: „Tre fonane” (Trei fântâni). În interiorul acestei abaţii, în biserica „Santa Maria Scala Cœli”, prin bunăvoinţa Bisericii Romano-Catolice, un preot ortodox român săvărşeşte slujbe pentru comunitatea ortodoxă română din Roma.

Biserica Ortodoxa a instituit în întâmpinarea acestei importante sărbători un post de mai multe zile. Postul Sfinţilor Apostoli sau al Sâmpetrului, a fost aşezat de Biserică în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi a celorlalţi apostoli. Acest post este strâns legat de data Sfintelor Paşti şi, implicit, de Rusalii sau Pogorârea Duhului Sfânt, sărbători cu dată schimbătoare. Din această cauză nu începe la dată sorocită, ci lungimea lui variază în funcţie de data în care cade Duminica Tuturor Sfintilor.

Sărbătoarea care marchează, în calendarul popular, miezul verii agrare şi perioada secerişului s-a suprapus sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, de la care împrumută numele de Sânpetru. Sânpetru apare fie ca divinitate, fie ca un personaj pământean, şi personalitatea sa pare a fi inspirată de Sfântul Apostol Petru. Se crede că în vechime, Sânpetru umbla pe pământ singur sau însoţit de Dumnezeu, era sfetnicul Lui şi se îmbrăca în haine ţărăneşti.

SFÂNTA TREIME, MODEL DE UNITATE CREŞTINĂ

2011-05-31T02:40:00.000-07:00

Vremurile au luat-o razna din cauza lăcomiei societăţii de consum. Dacă lumea modernă nu urmărea doar satisfacerea trupurilor, constrângerile financiare şi, implicit, traiul pe datorie puteau fi evitate. Aşa se face că, integrându-se din lăcomie unei logici care a ignorat sfatul Mântuitorului potrivit căruia "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4, 4), omul contemporan se vede nevoit să-şi răscumpere nu doar sufletul, ci şi trupul. Un semn vizibil că lumea contemporană nu este dispusă să plătească preţul propriei sale răscumpărări îl constituie tendinţele anarhiste ca formă de contestare a reprezentativităţii multiplului de către unu.

Iniţial, după cum remarca cu ceva vreme în urmă Arhiepiscopul Hristodoulos al Atenei, "Biserica s-a îndepărtat cu teamă de oameni". Ulterior, fiind nevoită să-şi formuleze cu ajutorul harismei cuvântării de Dumnezeu (teologia) "un nou discurs cu forţă şi perspectivă", după cum se exprima acelaşi arhiepiscop, Biserica Ortodoxă s-a conformat geniului său care a ştiut întotdeauna să îmbine admirabil de armonios credinţa creştină cu istoria şi cultura unui popor. Din păcate, însă, se pare că realizarea apropierii de oameni continuă să fie o sarcină extrem de complicată. Unul din motive, care a fost declarat public într-un interviu acordat doamnei Lelia Munteanu de însuşi Preafericitul Părinte Teoctist, continuă să îl constituie problema unităţii Bisericii Ortodoxe în ansamblu: “E şubredă unitatea, nu rodeşte. Astăzi (7 februarie 2005) sunt mâhnit, spre pildă, pentru că ne aflăm în litigiu cu Moscova, pentru Mitropolia Basarabiei – un drept sfânt al nostru pentru care l-am înfruntat pe patriarhul Alexei al II-lea. Cu Belgradul avem litigiu, pentru că ei au un episcop la noi, dar nu ne îngăduie, conform legii reciprocităţii, să avem şi noi un episcop român acolo. Am supărat Patriarhia Ierusalimului pentru că am făcut cămin românesc şi biserică la Ierihon”.

Arhiepiscopul Hristodoulos avea mare dreptate atunci când afirma că "problema unităţii Bisericii nu este un fleac!". Recent, după cum informează The Jordan Times (31 mai 2011), un grup de creştin-ortodocşi din Iordania au protestat din nou (acum la Amman), cerând "arabizarea" ierarhiei din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Acest caz, ca multe altele din frământata noastră istorie bisericească, demonstrează din nou dacă mai era cazul că între problema păcii şi cea a coeziunii există o strânsă legătură, ambele rezumându-se la rezolvarea misterului împăcării dintre unu şi multiplu care a dat mari bătăi de cap umanităţii în general şi celei creştine în special.

A fi în lume nu presupune lepădarea laşă de trecut şi nici refugierea în viitor de frica unui prezent marcat de o dublă criză, atât financiară, cât şi de reprezentativitate, ci asumarea vremurilor trăite. Căt de bine înţelege Biserica Ortodoxă să împace pe unu cu multiplu reiese din însuşi modul de interpretare al dogmei Sfintei Treimi. Cum este astăzi văzută Sfânta Treime? Ca o unitatea de sinteză, care concentrează în sine cele trei persoane dumnezeieşti, sau ca o unitatea sintetică, în care toate cele trei persoane dumnezeieşti se află în expansiune? Cândva, Ioannis Zizioulas afirma: “Cine este însufleţit de sentimentul eclesiologic al unităţii, este conştient că nu acţionează în numele comunităţii, adică în locul ei, ci, astfel, se relaţionează cu ea, integrându-se acesteia. Aceasta înseamnă, de fapt, a avea conştiinţă bisericească”.

SLAVA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

2011-05-25T03:25:00.000-07:00

Dinamica arhitecturii terenului misionar creştin se înscrie în lucrarea Duhului Sfânt, Care doreşte cu orice preţ păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti, indiferent de schimbările geopolitice şi geostrategice specifice vremurilor. În momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului Duhului Sfânt, El propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cinzecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In 16, 12-13). În acest sens, menţionăm că expresia „pâinea cea spre fiinţă” (έπιουσιος) din rugăciunea „Tatăl nostru” descrie continuitatea lucrării Duhului Sfânt, după cum afirmă Origen, şi coincide cu ceea ceea ce Mântuitorul Hristos afirmă în această rugăciune că este împărăţia lui Dumnezeu, după cum precizează Sfântul Grigorie de Nyssa. În acest context, temerea Sfântul Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din împărăţia lui Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti. Astfel, observăm cum slava Împărăţiei lui Dumnezeu constă în păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti, ameninţată permanent de vitregiile vremurilor.

Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, textul rugăciunii prin care Fiul imploră pe Tatăl să înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt demonstrează faptul că fiii împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt din lumea aceasta (In. 17, 14), asupra căreia se pare că diavolul mai are încă putere. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se roagă “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15), conştient că învăţătura Sa de credinţă poate conferi sufletului uman o deschidere sănătoasă spre orizontul îndumnezeirii numai când mintea omului este iluminată de harul Sfântului Duh, Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos - atunci când se roagă pentru “ca toţi să fie una!” (In. 17, 20) - cere “legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite”.

În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică pentru că în Împărăţia Sa se vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. Cu adevărat fii ai lui Dumnezeu sunt doar cei care, cunoscându-L cu adevărat pe Mântuitorul Hristos (Ioan 10, 14), aud glasul Lui (Ioan 10, 16) pentru că vorbesc aceiaşi limbă cu El (Ioan 8, 43). De aceea, putem spune că toate ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt, n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii bisericeşti care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia lui Dumnezeu. Cum să păzească învăţăturile sănătoase arienii care nu au admis ridicarea Mântuitorului Hristos la nivelul dumnezeirii? Cum să se bucure de slava Împărăţiei lui Dumnezeu iconomahii care nu au acceptat coborârea Fiului lui Dumnezeu la firea omenească? Omul - aşa cum decurge din paragraful de la Ioan 17, 1-13, care se referă explicit la chenoză Mântuitorului Hristos - devine fiu al lui Dumnezeu doar în măsura în care se lasă pătruns de harul Sfântului Duh, aşa cum harul Sfântului Duh pătrunde doar prin locul în care omul a fost străpuns mai înainte de cuvântul Mântuitorului Hristos. Doar astfel, având mintea luminată de Duhul Sfânt, „se umple încă de aici - după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog - de slava viitoare, ca unul care se află sub lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului”.

TEOLOGIA VREMURILOR NOASTRE

2011-05-16T08:50:00.001-07:00

O expresie consacrată în limba română - utilizată adesea şi de Părintele Patriarh Teoctist - care-l descrie foarte bine pe cel care nu gândeşte cu propriul său cap şi se comportă ca un sclav chiar dacă nu are stăpân este de "om moale, aflat sub vremuri". Pentru a înţelege corect semnificaţia acestei expresii este suficient să reamintim faptul că, în tradiţia noastră populară, molâul este prostul satului care se conduce după bârfa ţaţelor, de altfel un biet neisprăvit aflat în primejdia de a pieri pur şi simplu deoarece "nu se învârte în jurul lucrurilor sau ideilor pentru a le cerceta sub toate aspectele" după cum se exprimă Honoré de Balzac. Totuşi, învăţând să gândească liber prin ancorarea în credinţa că există un adevăr absolut, un astfel de om ar putea să-şi depăşescă în cele din urmă propria condiţie.

Paradoxal sau nu, minciuna absolută constă tocmai în negarea adevărului absolut. Dacă se va pune în continuare preţ numai şi numai pe valoarea de schimb a cunoştinţelor fiecărei persoane în parte, în curând nu va mai exista niciun om care să iubească adevărul, libertatea de gândire dispărând fără urmă. Provocărilor unei astfel de modernităţi faustiene, Biserica va putea să răspundă printr-o teologie adecvată. În cazul în care se va opta doar pentru metoda creării deliberate a stărilor conflictuale în speranţa rezolvării problemelor mai vechi (după modelul raţionalismului critic popperian specific societăţilor deschise), vom avea parte de o "teologie sub vremuri". O astfel de metodă va încerca doar să justifice substituirea unei teorii precedente cu una nouă, compatibilă însă cu factorii care au declanşat criza în cazul teoriei precedente. De aceea este nevoie ca teologia vremurilor noastre să răspundă cu mai mult curaj nevoilor reale de cunoaştere ale omenirii.

Biserica - în ciuda prejudecăţii generale că s-ar afla la origine dictonului "Crede şi nu cerceta!" - a înţeles de la bun început că libertatea omului - supus unei permanente selecţii culturale - este condiţionată de cunoaşterea adevărului. Astfel, se numără printre primele instituţii care a pretins necesitatea respectării regulei adevărului în cercetare, expresie consacrată de Sfântul Irineu de Lyon în lucrarea "Împotriva ereziilor" (Ed. E Bellini - G. Maschio, Jaca Book, Milano, 1997, p. 186). Astfel, atunci când Sf. Ap. Pavel spunea că "iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă" (I Cor. 8, 1), avea în vedere faptul că orice muncă de cercetare trebuie făcută cu dragoste faţă de adevăr şi cu multă smerenie, conştient fiind de faptul că majoritatea oamenilor obişnuiesc să se mândrească peste măsură cu propriile lor cunoştinţe. Cu alte cuvinte, Sf. Ap. Pavel atrăgea atenţia de atâta amar de vreme tocmai asupra riscului ca, prin condiţionarea accesului la cunoaştere, inclusiv cea teologică, selecţia culturală să capete grave conotaţii faustiene care să slăbească tocmai gândirea omului.

Fără dragoste de Dumnezeu, Adevărul Absolut, nu există cunoaştere teologică! O mentalitate "sub vremuri" este de neacceptat pentru Biserică, un exemplu în acest sens fiind primul dintre eretici, Simon Magul, care de altfel a şi inspirat tema pactului dintre om şi diavolul din capodopera literară tragică "Faust" a poetului şi filozofului european Johan Wolfgang Goethe. Agerimea şi fermitatea cu care Sfinţii Apostoli au luat atitudine faţă de acest eretic (Faptele Apostolilor 8, 9-25) ilustrează foarte clar faptul că orice gândire lipsită de dragostea de Dumnezeu se frânge asemenea unei suliţe izbite violent de zidul impenetrabil al tezaurului de credinţă depozitat în Biserică. O astfel de teologhisire superficială s-a strivit întotdeauna fie sub greutatea propriei mândrii, fie din cauza magnetismului adevărului de credinţă despre care Vincenţiu de Lerin (sec. IV) spune că este stabilit de Biserică conform principiului ”quod semper, quod ubique et quob ab omnibus creditum est” - ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi (Pr. prof. Isidor TODORAN, arhid. prof. dr. Ion ZĂGREAN, Teologia dogmatică. Manual pentru seminariile teologice, EIBMO, Bucureşti, 1991, p. 80).

DUMNEZEU ARE CUVÂNTUL!

2011-05-05T03:54:00.001-07:00

Dumnezeu a dat Cuvântul lumii, iar după Învierea Mântuitorului nostru Hristos şi Înălţarea Sa la Ceruri venise rândul lumii să-I dea cu semerenie cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, istoria relevă faptul că în această relaţie dialogică dintre oameni şi Dumnezeu adeseori au intervenit sincope greu de gestionat nu doar din punct de vedere teologic. Din perspectivă creştină, cred că acţiunile şi moartea omului care a dat apă la moară teoriei americanului Samuel P. Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor folosindu-se de ameninţarea teroristă constituie simptomul unei false revitalizări religioase. Cred că, în perspectivă, fiecare religie va trebui să-şi pună serios problema în ce măsură pot fi evitate în viitor asemenea erori.

Vanitatea cu care omul religios se consideră pe sine mai credincios decât alţi credincioşi Îl lasă mut până şi pe Dumnezeu. Pornind de la această observaţie, se pune următoarea întrebare: în ce măsură Dumnezeu mai este lăsat să ia cuvântul în public? În timp ce aflăm tot mai multe veşti despre omul religios, creştin sau nu, despre Dumnezeu se vorbeşte tot mai puţin. Cred că la acest lucru se referea cu cinci ani în urmă Părintele Patriarh Teoctist atunci când, într-o discuţie particulară dar în contextul dezbaterilor publice legate de actualitatea bisericească, atrăgea atenţia asupra primordialităţii problemelor teologice. Observase probabil faptul că în discursul religios apăruse tendinţa de a se face un fel de „teologie la distanţă”, adică de a se vorbi în limbaj jurnalistic-sociologic despre omul bisericesc supus diferitelor provocări publice, în detrimentul abordării cu adevărat teologice a problemelor cu care se confruntă Biserica.

Tot ce avem de făcut astăzi este să-I dăm cu semerenie cuvântul lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, este timpul să vorbim în mod direct despre Dumnezeu, dând dovadă de realism teologic. Spre exemplu, din punct de vedere creştin, smerenia îl obligă pe omul bisericesc de a vorbi mai mult despre Dumnezeu şi cât mai puţin despre sine. În ciuda acestui fapt, analizând profilul omului bisericesc contemporan pot fi sesizate următoarele două situaţii extreme: fie vorbeşte prea mult despre sine, fie nu mai vorbeşte deloc. Dacă în primul caz vorbim despre mândrie, în cel de-al doilea caz, sesizăm o falsă smerenie, unii dintre creştini având tendinţa de a-şi ascunde credinţa de ochii semenilor în ciuda intensităţii cu care o manifestă public în locaşurile de cult. Cei din urmă, considerând un sacrilegiu simpla observare a propriei lor credinţe, pierd din vedere faptul că prezenţa creştinului în biserică este o mărturisire publică implicită a credinţei în Dumnezeu care, asemenea luminii, „nu poate fi ascunsă sub obroc” (Matei 5, 14-15).

În plan misionar, lipsa de transparenţă face în mod automat irelevantă propria mărturisire de credinţă. Zgârcenie omului religios care refuză să-şi împărtăşească credinţa semenilor îi privează pe smenii săi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Poate că în România de astăzi, din diferite considerente, este la modă să te declari creştin. Trecând peste problema vedetismului religios şi a ravagiilor publice făcute de mândria care o alimentează, fiecare creştin în parte este indiscutabil un purtător de mesaj religios. Din acest punct de vedere, este mai mult decât evident faptul că Biserica şi lumea întreagă datorită Ei dispun de un important tezaur de credinţă, însă accesul public la el depinde şi de gradul de deschidere al omului bisericesc şi tactul cu care acesta îl face cunoscut semenilor săi pe Dumnezeu.

CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ

2011-04-28T03:25:00.000-07:00

Credinţa doare. O dovadă în acest sens o reprezintă reacţia la statistica care relevă gradul de religiozitate al românilor. Spre exemplu, potrivit sondajului de opinie realizat între 14 şi 15 aprilie 2011 de Institutul Român de Evaluare şi Strategie, 78% din cei chestionaţi şi-au exprimat intenţia de a participa la slujba de Înviere, cu 3 procente mai mulţi decât în 2010. Ulterior, anchetele sociale au asociat această creştere a religiozităţii în societatea românească cu construirea locaşurilor de cult ortodoxe după 1989 în vechile cartiere de blocuri proiectate de regimul comunist. Această asociere a enervat şi continuă să streseze teribil un cerc de activişti agnostici din România care critică constant şi vehement construirea de noi biserici, între care edificarea Catedralei Mântuirii Neamului ocupă un loc de frunte. Din reacţia acestor activişti putem desprinde concluzia că tendinţa de creştere a credinţei majorităţii românilor dă mari bătăi de cap celor necredincioşi.

În schimb, necredinţa nu doare. Ea este la fel ca prostia, oferind orgolioasa autosuficienţă a propriei păreri. Atunci când Dumnezeu vrea ca - prin intermediul învăţăturii creştine cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie - să-i elibereze pe oameni de necredinţă, El vrea să-i elibereze de o credinţă părelnică. “Ce e de mirare în faptul că, voind să elibereze de necredinţă pe fericitul Toma, i-a arătat semnele cuielor, ca să fie văzute de el spre folosul tuturor...?”, afirmă Sfântul Chiril al Alexandriei. În comentariul său la acest pasaj din Evanghelia Sfântului Ioan, acest Sfânt Părinte combate astfel necredinţa ca pe o credinţă părelnică pornind de la premiza că Sfântul Apostol Toma nu putea percepe Învierea Mântuitorului nostru Hristos ca pe o minune şi încerca, din această cauză, să acomodeze credinţa la propria sa capacitate de înţelegere.

Dacă necredinţa ar fi durut, probabil că multă lume urla până acum din cauza aceasta. De altfel, acesta este şi motivul pentru care consider că extremele credinţei părelnice sunt la fel de periculoase. Poate că unii, creştini sau nu, preferă în locul imaginii unui Mesia răstignit cea a Unuia Care ţine bine biciul în mână, aşa cum le apare Mântuitorul nostru Hristos în momentul alungării negustorilor din Templul din Ierusalim. Dar, din punctul de vedere al suferinţelor îndurate, cred că Dumnezeu este într-un dezavantaj asumat. Astfel, în ciuda Învierii Sale, Fiul lui Dumnezeu – aşa cum i se înfăţişează Sfântului Apostol Toma - poartă stigmatul răstignirii Sale pe Cruce, care devine din cel moment stigmatul credinţei celei adevărate. Ce înseamnă acest lucru? Că Mântuitorul nostru Hristos cel Răstignit este Acelaşi cu Cel Înviat!

Iubirea doar de frica ciomagului şi ascultarea doar de frica pedepsei a sfârşit mereu într-o falsă stare de fapt: unii se fac că ameninţă, în timp ce alţii se prefac că se tem. Uniţi de aceiaşi frică, şi unii şi alţii sunt incapabili să înţeleagă cu adevărat învăţătura Mântuitorului nostru Hristos. De aceea, sătul de atâta frică El pune capăt acestei nebunii revelându-şi stigmatul propriei răstigniri. Astfel, cei cu adevărat credincioşi înţeleg că nu pot prelua din învăţătura de credinţă a Bisericii doari ceea ce le convine! Atunci când un creştin s-a hotărât să apuce o parte a cârjei, trebuie să fie conştient că aceasta mai are o pare care-l poate izbi cu putere în moalele capului. Credinţa în Dumnezeu lasă urme!

SCOPUL INVATATURII CRESTINE

2011-04-27T03:45:00.000-07:00

Scopul învăţăturii creştine cuprinsă în Sfânta Scriptură este ca să-i elibereze pe oameni de necredinţă. “Ce e de mirare în faptul că, voind să elibereze de necredinţă pe fericitul Toma, i-a arătat semnele cuielor, ca să fie văzute de el spre folosul tuturor...?” (Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 808). „Tot conţinutul Scripturilor este destinat să dea naştere în noi acestei credinţe...” (Ibidem, p. 811).

SCENETA HRISTOS A INVIAT SITE.wmv

2011-04-19T23:57:00.000-07:00

Inregistrarea dateaza din data de 4 aprilie 2010 (prima zi de Paşti). Premiera scenetei HRISTOS A ÎNVIAT!, o scenetă despre condiţia umană deplorabilă a celor care deşi cred în minuni, nu mai cred şi în Dumnezeu, a fost difuzată pe postul de televiziune TVR 3.

SFINTELE PASTI (Despre Învierea Mântuitorului Iisus Hristos)

2011-04-19T23:39:00.000-07:00

Articolele cinci şi şase din Crez cuprind învăţătura despre Învierea Domnului şi Înălţarea Lui la Cer: "Şi (Iisus Hristos) a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a suit la Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui". Sfânta Scriptură a Noului Testament ne spune că Domnul Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori ca va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta iudeii au pus de paza la mormântul Lui soldaţi. Totuşi minunea S-a întâmplat. A treia zi dupa îngropare, îngerul a răsturnat piatra, mormântul a fost aflat gol şi vestea învierii s-a răspândit ca fulgerul, deşi iudeii au platit pe soldaţi să mintă, adică să spună că Iisus Hristos Domnul nostru nu a inviat, ci a fost furat de Apostoli.

Cele mai însemnate locuri din Noul Testament în care se scrie despre învierea Domnului sunt: Matei 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20 -21; Faptele Apostolilor în mai multe locuri; I Corinteni 15 şi altele. Învierea Domnului sau Paştele este cea mai mare sărbătoare a creştinilor. Ea îşi trage denumirea din cuvântul pesah al limbii ebraice vechi şi însemna a trece peste, a trece dincolo. Tradiţia ebraică ne aminteşte că primăvara, în luna lui Nisan (aprox. aprilie) poporul evreu sărbătorea Paştele, comemorând eliberarea din robia egipteană. Legea sacră, făcută cunoscută prin proorocul Moise, impunea ca acest ritual să fie marcat de jertfirea mieilor de până la 1 an, ale căror oase să nu fie zdrobite. Mieii reprezentau simboluri vii ale neprihănirii, ale purităţii, blândeţii şi izbăvirii întrucât prin sângele lor au fost salvaţi în Egipt primii născuţi din neamul lui Israel.

Sărbătoarea creştină a Paştilor are o anumitã legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar în acelaşi timp ea este o sărbătoare cu totul nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan 13, 1-3). În creştinism, Mielul dumnezeiesc este simbolul lui Iisus Hristos, Om fără de păcat şi totodată Dumnezeu adevărat, care a împlinit opera de restaurare a omului, de izbăvire a acestuia de păcatul primar. Patimile şi răstignirea s-au petrecut în timpul sărbătorii Paştelui celebrate de evrei când, ca un adevărat miel pascal, Iisus este dat morţii concomitent cu înjunghierea mieilor în Templu.

În Iisus Hristos, moartea a fost omorâtă. De aceea, creştinii cântă "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând...". Suferinţa şi moartea Mântuitorului Iisus se va desăvârşi în Înviere ca trecere la viaţa veşnică. Astfel, Paştele cuprinde, deodată, Taina Crucii şi a Învierii, taina morţii şi a vieţii veşnice, taina vieţii pământeşti şi taina vieţii cereşti. Prin înviere, trupul pământesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr, de pildã, ci trupul Său pământesc devine ceresc, nestricăcios şi veşnic. Hristos Cel înviat trece prin uşile încuiate (Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voieşte El (Luca 24, 31). Trupul înviat al lui Hristos a intrat deja în Împărăţia cerurilor; El a trecut de la existenţa biologicã sau pământeascã la existenţa "teologicã", cereascã şi veşnicã. Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (Apocalipsa 1, 8 si 17-18; 2, 8). Aşadar, "Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui" (Romani 6, 9). Această înviere a promis-o tuturor celor care cred în El cu adevărat.

Credinţa ortodoxă în special este lumină din lumina Învierii lui Hristos. De aceea, Crezul sau Simbolul credinţei se încheie cu speranţa învierii şi a Împărăţiei Cerurilor: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sã fie". Taina Învierii este Taina vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Botezul creştinilor adulţi din Biserica primelor veacuri se făcea în noaptea de Paşti după ce au postit şi au învăţat tainele credinţei timp de patruzeci de zile de catehezã duhovniceascã organizatã de Bisericã. De ce? Pentru că Botezul este participare tainică la moartea şi învierea lui Hristos, început de viaţă veşnică încă din lumea aceasta, potrivit învăţăturii Sfinţilor Apostoli: "Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos - Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi învierii Lui" (Romani 6, 3-5).

Hristos a înviat!

SAPTAMA PATIMILOR (Despre Patimile Mântuitorului Iisus Hristos)

2011-04-18T23:36:00.000-07:00

Ultima săptămână a Postului Paştelui, care începe cu Duminica Floriilor, este numită Săptămâna Patimilor. În aceste zile, credincioşii retrăiesc suferinţele Mântuitorului Iisus Hristos, picurând în suflete lacrimi pentru patimile îndurate de Fiul lui Dumnezeu: trădare, bătăi, insulte, răstignire pe Cruce. Toţi creştinii ortodocşi cred că numai patimile Domnului Iisus Hristos puteau mântui firea omenească din blestemul păcatului strămoşesc. În cel de-al patrulea articolul din Crezul Bisericii se precizează: "şi (Iisus Hristos – nn) S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat". Acest articol reprezintă o sinteză a învăţăturii despre patimile Domnului Iisus Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pentru mântuirea oamenilor. Acest lucru înseamnă, după profeţia proorocului Isaia (Isaia 53, 4 - 5), că "El (Mântuitorul Iisus Hristos) a luat asupra-şi bolile noastre şi cu durerile noastre s-a împovărat ... El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat". Mai mult, prin jertfa Sa răscumpărătoare, adică prin sângele pe care El l-a vărsat pe cruce (Coloseni 1, 20), Iisus Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, motiv pentru care Cruce a fost transformată din instrument de tortură în steagul de biruinţă al creştinilor. Creştinii se fac părtaşi ai jertfei de pe cruce a Mântuitorului prin Sfânta Împărtăşanie sau Sfanta Euharistie. Aceasta reprezintă Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos care se oferă credincioşilor spre iertarea păcatelor, sub chipul pâinii şi al vinului. Sfânta Euharistie sau Sfânta Jertfă se săvârşeşte la Sfânta Liturghie. De aceea Sfânta Liturghie se mai numeşte şi "slujba împăcării" cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 18).

Primele trei zile din Săptămâna Patimilor constituie un prolog al Sfintelor Patimi ale lui Hristos. În zilele de luni şi marţi atenţia creştinilor este concentrată asupra ultimelor învăţături ale Domnului, în timp ce în ziua de miercuri Biserica a rânduit ca fiecare credincios sa ia aminte la două exemple concrete: primul, cel al păcătoasei desfrânate, care, aduce în această zi, cu mare căinţă şi lacrimi, mir de mult preţ şi ungându-L pe Hristos, devenind mironosiţă; cel de-al doilea exemplu, al lui Iuda, ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor care voiau să-L ucidă. Gestul lui Iuda a făcut ca, mai târziu, ziua de miercuri să fie declarată zi de post, ea fiind, alături de vineri (ziua în care Iisus a fost răstignit), una din cele două zile ale săptămânii în care trebuie să postească creştinii de-a lungul anului.

În Joia Mare, sunt prăznuite patru lucruri: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina Domnească la care s-a instituit Taina Împărtaşaniei (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-L ucidă. "Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape". Aceste cutremurătoare cuvinte sunt rostite de preot încă din seara Sfintei Joi, când acesta iese din Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui Hristos. În această zi, se săvârşeşte slujba denilor care evidenţiază momentele dramatice legate de Patimile şi Jertfa lui Hristos. Denia din Joia Patimilor, cunoscută şi sub numele de Denia celor 12 Evanghelii, recapitulează şi actualizează în conştiinţa credincioşilor istoria mântuirii, începând cu Cina cea de Taină şi continuând cu prinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, aducerea Lui la arhiereii Ana şi Caiafa, condamnarea de către Sinedriu, judecarea de către pilat, batjocurirea, răstignirea, moartea şi punerea Sa în mormânt. Joia Mare mai este numitã Joia Patimilor sau Joia Neagrã. În această zi, gospodinele vopsesc ouăle în roşu. Semnificaţia oului în creştinism este aceea a mormântului, a unui spaţiu închis, care prin spargere lasă viaţa să iasă.

Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea Sărbătorii de Paşti (din Săptămâna Mare ) şi se mai numeşte şi Vinerea Patimilor (ziua patimilor şi răstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacă (pentru că, pentru cei mai mulţi creştini este zi de post negru, adică nu se mănâncă şi nu se bea nimic toată ziua). După o noapte de stat în închisoare, îndurând umilinţa şi biciuirile nemiloase, în ziua de vineri, Mântuitorul Iisus Hristos este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-o mantie roşie. Pilat îl arată poporului zicând: "Iată Omul!” Mulţimea agitată de farisei şi cărturari au început să strige ca ieşită din minţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte!”. Ostaşii îl scot afară legat de mâini pe Iisus. Apostolii, ucenicii, toţi aceştia L-au lăsat şi au fugit. Nu mai are pe nimeni lângă El. Era lovit peste mâini, peste spate; pe cap i s-a pus o coroană de spini, o trestie în mână şi, îngenunchind, îi strigau: "Bucură-Te, împăratul iudeilor!” Tras de funii printre loviri, cu Crucea-n spate, se îndreaptă spre Golgota. La o răspântie, i se înfăţişează o fecioară numită Veronica care-I şterge cu o mahramă sudorile amestecate cu sânge de pe faţa Sa, imprimându-i-se faţa Domnului Iisus Hristos pe acea mahramă. Crucea fiind foarte grea, a căzut sub greutatea ei. Atunci ostaşii au silit pe un om, Simion Cirineanul, să-I ducă Crucea până în vârful Golgotei.
Piroanele reci, groase şi ruginite, I-au străpuns mâinile şi picioarele. La ridicarea Crucii trupul se lasă greu, iar rănile de la mâini şi picioare se lărgesc. În Vinerea Mare nu se mai slujeşte Sfânta Liturghie, pentru că Însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum, dar se ţine post negru. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru Sâmbăta Mare. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tânguirii Mântuitorului Iisus Hristos, Care se află acum în mormânt. La sfârşitul slujbei se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii. Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in, de catifea sau de mătase pe care se află imprimată, brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului. Epitaful simbolizează trupul mort al lui Hristos.

În ziua de sâmbătă, se pomeneste moartea, înmormântarea şi petrecerea în mormânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iosif din Arimateea, ucenic al lui Iisus Hristos, s-a dus la Pilat şi la rugat să-i dea trupul Lui Iisus Hristos pentru al îngropa în mormântul său.
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a trăit printre oameni doar 33 de ani. Moartea Sa a fost extrem de violentă. A fost torturat şi crucificat, dar a treia zi a Înviat. Moartea lui semnifică o jertfă pe care El a adusă pentru mântuirea oamenilor. Astfel, misiunea lui Iisus Hristos în lume nu se încheie cu moartea Sa, ci cu Învierea.

Existenţa lui Iisus printre oameni, moartea Sa şi mai ales Învierea Sa au o semnificaţie învăluită în Taină. Un lucru însă este clar: Mântuitorul Iisus Hristos ne-a promis o Viaţă veşnică, iar Învierea Sa este chezăşia vorbelor Sale. Învierea a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros.

ACTUALITATEA MILOSTENIEI

2011-04-17T23:39:00.000-07:00

Cum ar putea oare să funcţioneze voluntariatul ca soluţie salvatoare într-o societate dominată de cinism? Voluntariatul este o activitate care izvorăşte dintr-o sensibilitate a sufletului şlefuit de emoţiile vieţii. Din această cauză, s-a considerat că este o activitate potrivită mai degrabă femeilor decât bărbaţilor. De altfel, amploarea pe care a luat-o de mai multă vreme mişcările feministe nu face altceva decât să confirme nevoia de mai multă sensibilitate în societatea contemporană. Se pare că, prin simplul fapt al naşterii de copii, femeile sunt mai aproape de realităţile vieţii decât bărbaţii. Şi, dacă ne raportăm la naştere ca la o recompensă primită de oameni de la Dumnezeu pentru că au pierdut nemurirea în urma comiterii păcatului strămoşesc, rezultă că femeia – aşa cum se observă foarte clar în cazul femeilor mironosiţe – este mult mai pregătită decât bărbatul să se confrunte cu tainei învierii al cărui izvor este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. De altfel, credem noi, aceasta este şi una din explicaţiile prezenţei mai numeroase în general a femeilor decât a bărbaţilor la biserică şi a implicării lor în actele de binefacere.

Voluntariatul presupune milostenie, adică voinţa de acţiona din iubire conferind libertate sufletului şi, astfel, pace lumii. Ştiind că voinţa este izvorul tuturor acţiunilor umane, că milostenia aduce pace pentru că împărtăşeşte iubire, iar iubirea înseamnă înţelegere, Sf. Ap. Iacov afirmă: “De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi “ (Iacov, 4, 1-5). Poate că omul nu reuşeşete să îşi controleze aşa cum şi-ar dori emoţiile şi impulsurile, dar, prin intermediul voinţei îşi poate controla propriile acţiunile. Astfel, adevărata libertate a sufletului se vede din practicarea virtuţii milosteniei şi actelor care decurg din aceasta, aşa cum este şi voluntariatul.

În mod suprinzător, sociologii, politicienii şi oamenii de afaceri par a duce lipsă de soluţii practice pentru ieşire dintr-o criză mondială fără de sfârşit, tendinţa socială generală fiind aceea de se pune un mai mare accent pe activităţile de voluntariat, aşa cum reiese din dezbaterea recentă din Anglia în jurul conceptului de “Big Society“. Atâta timp cât cineva nu va încerca să profite de pe urma acestei crize, soluţia voluntariatului este una firească, fiind vorba de o situaţie excepţională care necesită măsuri excepţionale. Numai că, pe fondul de neîncredere în soluţiile politice şi economice ineficiente oferite până acum, această iniţiativă pare să întâmpine o mare problemă: lipsa de coeziune. Din punctul nostru de vedere, marea problemă constă în modul în care o măsură excepţională, aşa cum este voluntariatul, va putea fi transformată într-o soluţie permanentă, fără să fie transformată într-un instrument perfid de exploatare a omului de către om.

În societatea modernă, pentru a-l domina şi a-i anula valoarea unui om sau a unei instituţii a fost suficient să i se pună o simplă etichetă. Din păcate, pasivitatea şi sentimentul de frică a încurajat prea mult cinismul în societate, ofilind ultimii muguri sensibili care anunţau în perioada postcomunistă împrimăvărarea umanităţii. Din aceasta cauză, cea mai teribilă şi mai eficientă armă a fost discreditarea, lucru uşor de speculat cei fără scrupule. Dominând societatea prin brutalitate, iar nu prin coprehensiune, cei mai cinici dintre oameni nu au făcut altceva decât să ruineze instituţii şi să-i înnrobească pe semenii lor, zdrobind orice urmă de delicateţe şi rafinament specifice unor suflete sensibile. Iată motivul pentru care, atenţia acordată acum de omul politic sau de afaceri activităţii de voluntarit nu poate decât să ne mire.

DUMINICA FLORIILOR, DUMINCA IERTĂRII

2011-04-15T02:29:00.001-07:00

Este binecunoscut faptul că există un limbaj al florilor, arta interpretării sale fiind importată de europeni din cultura persană. Potrivit acestui limbaj, toţi cei care L-au întâmpinat pe Mântuitorul Hristos în cetatea Ierusalimului strigând „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” au încercat să emită un mesaj de împăcare a omului cu Dumnezeu. Evreii cunoşteau foarte bine acest simbol, cu atât mai mult cu cât în Vechiul Testament se fac referiri în acest sens. Prefigurând naşterea fără de păcat a Mântuitorului nostru Hristos, în Vechiul Testament se face următoarea referire: „Eu sunt floarea câmpului, crinul văilor” (Cântarea Cântărilor 2, 1). Buna mireasmă a celor mai frumoase flori indică sfinţenia Mântuitorului nostru Hristos, Cel care doreşte să o răspândească în lume pentru a da naştere unor oameni de înaltă frumuseţe spirituală, aşa cum sunt sfinţii lui Dumnezeu. Aşa cum mirosul ce provine natural din floare este floarea însăşi, tot astfel şi harul sfinţitor al lui Dumnezeu este sfinţenia însăşi. În aceas sens, Pr. Prof. Dumitru Stănlioaie, în lucrarea „Dumnezeu este lumină”, făcea următoarea consideraţie: „În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic tocit. În el e actualizată delicateţea, sensibilitatea şi nobleţea cea mai autentică a umanului. El se caracterizează printr-o delicateţe ireproşabilă, prin cea mai fină sensibilitatea care sesizează stări pe care nu le pot sesiza ceilalţi, printr-o reţinere de la tot ce este impur şi neautentic, care s-ar putea num bună cuviinţă exemplară, printr-o atenţie fără greş faţă de semeni, el citeşte cea mai puţin articulată trebuinţă şi dorinţă reală a semenilor săi şi o împlineşte prompt, din el iradiază continuu un duh de dăruire, de generozitate, de jertfelnicie faţă de toţi fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri”.

Tactica vicleană a complexului de vinovaţie, care creează un sentiment de vinovăţie în cei care L-au întâmpinat pe Mântuitorul Hristos în cetate, a fost aplicată cu succes de autorităţile vremii care încăodată, ca de multe ori în istorie, s-au opus ca Dumnezeu sa-i adune pe oameni, mulţimile fiind oprite să-L mai caute şi să creadă în El (Ioan 12, 9-11).. „Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi n-aţi vrut” (Matei 23, 37). Gândindu-se la „moarte peste moarte” – după o expresie a Sfântului Chiril al Alexandriei folosită într-un comentariu la Evanghelia ce se citeşte în Duminica Floriilor - pentru a şterge orice urmă evidentă de existenţă a Mântuitorului nostru Hristos, un Dumnezeu mort valorează în ecuaţia celor care neagă învierea mai mult decât un Dumnezeu viu. Cei care doreau să şteargă orice urmă a faptelor minunate săvârşite de Mântuitorul Hristos înainte de intrarea Sa triumfală în cetatea Ierusalimului vor să-l omoare şi pe Lazăr, cel înviat din morţi: „Se gândesc la moarte peste moarte, socotind să desfiinţeze orice dovadă a minunii, omorând pe cel ce a murit, ca să oprească mulţimea să mai caute pe Hritos şi să creadă în El (Ioan 12, 11)”, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei (cf. Comentariu la Evanghelia după Ioan, Scrieri partea a IV-a, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 532).

Personal, cred cu convingere că – indiferent dacă au fost conştienţi sau nu de ceea ce avea să urmeze imediat intrării Mântuitorului nostru Hristos în Ierusalim - toţi cei care L-au întâmpinat cu flori sperau într-o împăcare cu Dumnezeu. Din păcate, ratând momentul împăcării, au ratat şi momentul vindecării de complexul propriei lor vinovăţii pentru că tot ei, manipulaţi sau nu, aveau să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L! Sângele Lui asupra noastră şi al copiilor noştri” (Matei 27, 25). De aceea, putem spune că Duminica Floriilor este o pregătire pentru înviere a fiecărui creştin care doreşte să-şi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii specifică stării de ascundere a celor ce se ţin departe de Dumnezeu. Datorită simbolisticii sale florale, Duminica Floriilor este o Duminică a iertării. Toţi cei pe care îi încearcă sentimentul vinovăţiei, fals sau nu, pot dărui câte o floare celor pe care simt că i-au nedreptăţit cu ceva.

CULTURA ÎNVIERII, CULTURA CURAJULUI

2011-04-14T03:23:00.000-07:00

Oridecâteori Dumnezeu a vrut sa-i adune pe oameni, mulţimile au fost oprite să-L mai caute şi să creadă în El (Ioan 12, 9-11). Gândindu-se la „moarte peste moarte” – după o expresie a Sfântului Chiril al Alexandriei folosită într-un comentariu la Evanghelia ce se citeşte în Duminica Floriilor - pentru a şterge orice urmă evidentă de existenţă a Mântuitorului nostru Hristos, chiar şi astăzi se pare că un Dumnezeu mort valorează în ecuaţia celor care neagă învierea mai mult decât un Dumnezeu viu. Conştient că într-o societate în curs de secularizare totală care-şi revendică tot mai pregnant "dreptul" la păcat şi la moarte misiunea principală a Bisericii este de a însufleţi mai mult ca oricând cultura Învierii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în data de 12 aprilie 2011 următoarea afirmaţie : "După căderea comunismului ateu şi totalitar, popoarele eliberate au experiat în primul rând adevărul fundamental că libertatea este un mare dar al lui Dumnezeu şi că religia autentică poartă în ea seminţele învierii ca biruinţă a adevărului asupra minciunii şi a vieţii asupra întunericului morţii spirituale şi fizice".

Îndepărtarea ostentativă de previziunea unei lumi aflate în deplină comuniune cu Dumnezeu nu se poate face decât în două moduri: fie omorând toţi oamenii, fie omorându-L, chiar şi numai conceptual, pe Dumnezeu. De ce oare, într-o lume a conectivităţii pe cale să creeze noi identităţi, oamenii refuză din ce în ce mai mult conexiunea la realităţile vieţii spirituale? Pentru că, secerând orice legătură cu Dumnezeu, există oameni care în continuare îşi propun să facă din moarte un obstacol inexpugnabil. În timp ce prin cultura Învierii oamenii sunt nevoiţi să îşi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii, prin îndepărtarea de Dumnezeu le este mai simplu să declare moartea drept soluţie imposibil de evitat a suferinţei şi a răutăţii. Folosind tactica vicleană a complexului de vinovaţie prin care sunt creaţi "vinovaţii fără de vină", se consideră mult mai convenabil ca eşecurile înregistrate de-a lungul timpului de umanitate să fie plasate în cârca unui Dumnezeu mort din punctul lor de vedere.

Cultura Învierii se opune culturii fricii prin care disperarea, această teribilă maladie a sufletului pe cale să se cronicizeze în societatea contemporană, ia loc treptat credinţei în Dumnezeu. Atunci când viaţa nu reprezintă altceva decât reversul aceleiaşi medalii pe care se află şi moartea, cultura Învierii conferă o identitate cu totul şi cu totul specială, greu de tolerat de către cei care intenţionat sau nu confundă credinţa în Dumnezeu cu disperarea umană. Obsesia morţii - căreia i se opune nădejdea creştină a Învierii - nu este altceva decât semnul eşecului unei credinţe izvorâtă din disperare. Ce-i poate oferi cultura Învierii unui om disperat? Curaj. Învierea Mântuitorului Hristos constituie dovada clară a faptului că Dumnezeu face tot posibilul ca oamenii să trăiască normal, eliberându-i de complexul de vinovăţie. Prin actul Învierii Sale, Dumnezeu îi ajută pe cei care trăiesc sentimentul unei false vinovăţii - conform căreia orice nenorocire reprezintă automat o pedeapsă dumnezeiască - să aprecieze corect şi să-şi asume propriul lor nivel de vină.

MÂNTUIREA PRIN FAMILIE

2011-04-06T03:20:00.000-07:00

În ciuda faptului că 2011 a fost declarat anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, opinia publică din ţara noastră este zguduită mai mult ca oricând de scandaluri de presă care nu fac altceva decât să încurajeze “cultura” divorţului. Cu toate că destrămarea unei familii nu ar trebui să fie dictată de agenda publică, conform principiului că nimeni şi nimic nu trebuie să se interpună între soţ şi soţie, cele mai bolnave concepţii de viaţă care conţin seminţele otrăvitoare ale desfrâului şi luxului, ale risipei şi anarhiei încearcă să răstoarne normele sănătoase de convieţuire umană din societatea românească, intoxicând cu subiecte deprimante spiritul profund creştin al acestui popor.

Aceste seminţe otrăvitoare pentru viaţa de familie, care încolţesc pe fondul exacerbării nevoii de stabilitate financiară, nu fac altceva decât să accentueze gradul de depresie de care suferă tot mai mulţi dintre români (cca. 9% dintre adulţi), conform unui studiu realizat recent de Liga Română de Sănătate Mintală. Chiar dacă fericirea, iar nu disperarea, ar trebui să constituie nota profundă şi dominantă a omului, de cele mai multe ori interesul pentru dobândirea securităţii financiare inversează grav acest raport. Tragedia este că românii - fie că sunt săraci, fie că sunt bogaţi – au ajuns să se bucure prea mult pentru mărunţişuri , în timp ce se panichează în faţa aspectelor majore ale vieţii, aşa cum este de plidă creşterea şi îngrijirea propriilor copii. Din păcate, intimidaţi de exagerarea nevoilor financiare, tinerii români aleg fie să amâne căsătoria, fie să practice căsătoria din interes, ajungând la adulter, divorţ, avort şi prunc-ucidere.

Cu toate că fiecare căsnicie este specială, în sensul că nu seamănă una cu alta, adevărul este că pericolul comun care ameninţă viaţa de familie nu este mult invocata instabilitatea financiară care-i îmbolnăveşte în general de depresie pe români ci, propria lor fanfaronadă. Din teribilism, mulţi dintre aceştia au tendinţa de a creea o falsă impresie în privinţa puterii pe care o deţin, pregătindu-şi, de fapt, falimentul propriei lor familii. Astfel, în timp ce nu au ce pune pe masă copiilor, ei îşi etalează cu mândrie maşinile şi hainele scumpe; în timp ce se chinuie să-şi găsească un loc de muncă prin alte ţări, îi fac invidioşi pe ceilalţi membri ai familiei sau pe prietenii rămaşi acasă.

Pentru a avea o căsnicie frumoasă şi fericită este nevoie nu de bani şi de imagine, ci doar de dorinţa fiecăruia de a dobândi sfinţenia şi mântuirea prin viaţa de familie. În esenţă, căsătoria este un act binecuvântat de Dumnezeu prin care soţii devin prin naşterea de copii creatorii unei lumi noi care trebuie pregătită pentru înviere, iar nu pentru moarte. De aceea, în contextul dilemelor cu care se confruntă românii, este de aşteptat ca recuperea valorilor autentice ale vieţii de familie să se realizeze şi cu ajutorul Bisericii, singura în măsură să apere modelul familiei tradiţionale. Atâta timp cât, tinerii căsătoriţi vor preţui Sfânta Taină a Cununiei şi vor respecta cu toată seriozitatea principiile de viaţă bisericeşti şi sfaturile preoţilor în această privinţă, fără a încerca să le minimalizeze, vor avea parte de o căsătorie pe măsura instituţiei care le-a garantat-o, adică veşnică şi indestructibilă, aşa cum este şi Biserica în care ei s-au legat pe viaţă înaintea lui Dumnezeu.

SĂ FACEM CÂT MAI VIE METAFORA CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC!

2011-03-24T03:23:00.000-07:00

Sub nicio formă, duşmanul omului, adică diavolul, „nu suportă pe pământean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor”, după cum se exprimă Sfântul Vasile cel Mare (în Scrieri, partea I, PSB, vol. 17, EIBMOR, 1986, p. 444). Astăzi, când este evidentă insistenţa cu care se urmăreşte desacralizarea limbajului cotidian, următorul îndemn al Sfântului Apostol Poavel este mai actual ca oricând: „Fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră!” (Evrei 4, 14). Jertfa pe Cruce a Mântuitorului noastru Hristos – „Marele Preot al mărturisirii noastre” (Evrei 3, 1) Care S-a „despărţit de păcătoşi” (Evrei 7, 26) - este garanţia „intrării noastre libere în Locul Preasfânt” (Evrei 10, 19). Odată cu Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Hristos, metafora umană - expresie a creaţiei exclusiv omeneşti - cunoaşte un proces de subţiere, făcând transparentă din ce în ce mai mult Împărăţia Cerurilor. Mai mult, după Învierea Mântuitorului Hristos, Cel care a sfărâmat încuietorilor diavolului atât din jurul pământului, cât şi din jurul Iadului, în realitatea cotidiană a fost produsă o breşă care a făcut transparent izvorul de spiritualitate al Împărăţiei lui Dumnezeu. Din acel moment, dominaţia metaforei vii şi sfinţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu a început să domesticească realitatea sălbăticită de păcatele comise de oameni. Aceasta este nădejdea tuturor celor care cinstesc Sfânta Cruce, iar cine se ruşinează să-şi mărturisească public această speranţă înseamnă că este câştigat deja de secularizare, cel mai recent avatar al adversarilor al religiei creştine.

Din păcate, omul religios este pe cale să devină o pasăre rară. Un studiu realizat recent de specialişti ame-ricani, raportat în cadrul întrunirii American Physical Society care a avut loc în Dallas, a remarcat faptul că, în anumite părţi ale globului sentimentul religios este pe cale de dispariţie. În opinia noastră, una din cauze o constituie faptul că omul modern se teme din ce în ce mai mult de pretenţiile şi interpelările limbajului sacru! În încercarea de dominare a realităţii înconjurătoare, aşa cum putem remarca din polemica purtată în jurul prezenţei simbolurilor religioase în spaţiul public, se operează din ce în ce mai intens o cenzură asupra limbajului şi imaginilor sacre care compun realitatea care ne înconjoară. Dar, aşa cum ne reaminteşte Sf. Ioan Gură de Aur, „când omul pierde îndrăznirea (către Dumnezeu – n.n.) din pricina neascultării, i se taie automat şi stăpânirea” (Scrieri, Partea I - Omilii la Facere (1), PSB, vol. 21, EIBMOR, 1987, p. 110). Ori, secularizarea se opune tocmai misiunii de reconciliere a Mântuitorului nostru Hristos, Care prin jertfa Sa pe Cruce, „a împăcat cele de pe pământ şi cele din cer” (Col. 1, 20). Practic, prin ştergerea iresponsabilă din vocabular şi dinaintea ochilor oamenilor a imaginilor cu caracter religios, aşa cum a fost cazul semnului Sfintei Cruci, se distruge una din cele mai importante legături cu dimensiunea spirituală a vieţii umane care îl leagă pe om de Dumnezeu.

Memoria umană este una a imaginilor, motiv pentru care omul percepe realitatea ca pe un conglomerat de imagini care-i orientează şi îi modelează propria viaţă Prin cenzura operată asupra prezenţei limbajului şi imaginilor sacre în spaţiul public, în opinia celebrului jurist evreu Joseph Weiler care a reprezentat cauza Italiei înaintea Marii Camere a CEDO de la Strasbourg, putem vorbi de o monstruoasă coaliţie a intelectualităţii din generaţia baby-boom născută imediat după cel de-al doilea război mondial, cărturari profund secularizaţi din diverse colţuri ale lumii, împotriva omului religios. Să fie vorba, oare, de o încercare de revanşă a nostalgicilor comunişti?

Poate că prin naşterea numeroasă de moştenitori, aşa cum a fost cazul generaţiei baby-boom, se smulge provizoriu masca înfricoşătoare a morţii. Din păcate, în loc ca acest moment de graţie în istorie să reprezinte, după cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur, o „schiţă a imaginii învierii” (Ibidem, p. 214), generaţia egoistă a anilor 1943-1960 se pare că le-a pregătit un viitor sumbru urmaşilor lor care, deja, îşi arată roadele otrăvite. Sfinţii Părinţi vorbesc despre o persistenţă a păcatului în lume prin transmiterea unei sămânţe a păcatului de la memoria unui om la memoria altui om prin intermediul metaforelor. Acest tip de generaţionism, l-a observat şi poetul Mihai Eminescu care, în Scrisoarea a IV-a face următoarea afirmaţie: „Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?̸ Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,̸ Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?”. Într-o lume în care păcatul proliferează cu repreziciune, aşa cum este proiectată de către intelectualii secularizaţi, sensul metaforic a fost inversat. În loc să fie revelator, sensul metaforic se dovedeşte a fi unul extrem de înşelător, „dând - după cum spune Sf. Chiril al Alexandriei - o hrană bogată diavolului” (în Scrieri, partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 40 ).

CRUCEA, EFIGIA LIBERTĂŢII NOASTRE RELIGIOASE

2011-03-22T04:42:00.001-07:00

Modelul de secularizare axat pe frica faţă de cinstitorii Crucii (Crucis religiosi), după cum îi numea scriitorul bisericesc Tertulian pe creştini, nu poate fi impus, cel puţin juridic, unui stat a cărui populaţie este majoritar creştină! De fapt, acesta a şi fost unul din argumentele care au condus la decizia Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg potrivit căreia prezenţa semnului Sfintei Cruci în şcolile de stat nu încalcă libertatea de conştiinţă şi nu contravine dreptului la educaţie. Decizia este obligatorie pentru toate cele 47 de state semnatare ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, inclusiv ţara noastră unde majoritatea populaţiei cinsteşte Sfânta Cruce.

Chiar dacă cei care se tem de cinstitorii Crucii aşteptă probabil cu nerăbdare ziua revanşei, este din ce în ce mai clar că într-o Europă rătăcită în propriile dileme, având impresia că nu merge în nici o direcţie şi că se întoarce la punctul de plecare şi rămânând astfel prizoniera prezentului, semnul Sfintei Cruci reprezintă un indiciu clar al viitorului ei. Demersurile care au condus la această decizie CEDO - la care a contribuit şi Biserica Ortodoxă Română - constituie importante dovezi ale încrederii, cinstirii şi respectului de care se bucură astăzi semnul Sfintei Cruci în rândul creştinilor. Practic, fără să constituie discriminare faţă de persoanele atee sau de altă religie din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, menţinerea în locuri publice a unuia dintre cele mai mari şi mai vechi simboluri europene continuă să reprezinte, de la Constantin cel Mare încoace, efigia libertăţii religioase de manifestare a cinstitorilor Crucii pe bătrânul continent european.

Indiscutabil, din punct de vedere creştin, simpla expunere publică a simbolurilor religioase nu este în sine o formă de îndoctrinare. Sfântul Ioan Gură de Aur, meditând la semnul crucii, învaţă că omul îşi însuşeşte contravaloarea preţului plătit prin răstignire de Mântuitorul nostru Hristos doar printr-o voinţă însoţită de o credinţă profundă. Ori, chiar dacă este evident că în Europa există o voinţă suficient de puternică pentru a se menţine în locuri publice prezenţa semnului Sfintei Cruci, valoarea soteriologică şi efectele ei rămân cunoscute doar celor care privesc la ea, aşa cum spune Sf. Chiril al Alexandriei, “printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti”.

Din păcate, însă, încercarea de îndepărtare a simbolurilor religioase din spaţiul public trădează semnul unei frici faţă de cinstitorii Crucii care a pus stăpânire pe omul răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. De altfel, celebrul jurist evreu Joseph Weiler, profesor la Universitatea din New York, care a reprezentat cauza Italiei înaintea Marii Camere a CEDO de la Strasbourg, a făcut referire explicită la „hristofobie”, arătând că, în loc să se menţină ca o categorie goală prin absenţă de credinţă, modelul de secularizare în Europa s-a erijat în mod eronat într-o parte adversă a religiei. Cu alte cuvinte, în cazul reprezentant de Joseph Weiler, dacă secularizarea înseamnă o neutralitate care nu se prezintă ca o categorie goală prin absenţă de credinţă, atunci cu siguranţă diavolul este neutru.

PENTRU O EUROPĂ CREŞTINĂ!

2011-03-18T03:51:00.000-07:00

Umanitatea trece prin momente de cumpănă care par să-i clatine din temelii viziunea roză asupra viitorului. În acest context, este evident că timpul soluţiilor confortabile şi comode, care dădeau oamenilor o falsă împăcare a conştiinţei, a trecut. Dacă mintea omului părea hotărâtă să accepte scenarii existenţiale de tipul celor imaginate la Hollywood care stimulează puternic spiritul de aventură, iată că natura umană este prea puţin dispusă să şi le asume în realitate. Astăzi, când cataclismele naturale sau artificiale tulbură viziunea optimistă asupra viitorului, se pune din ce în ce mai mult accentul pe trăirea adevărului ca factor de stabilitate socială.

Europenii, surprinşi în primul rând de faptul că nu mai cred în aceleaşi lucruri, au reacţionat printre primii la aceste evenimente declarând că aventura multiculturalistă s-a încheiat. Din punctul lor de vedere, logica absurdă a adevărurilor multiple potrivit căreia „poate fi şi aşa, dar şi altfel” - ce a condus la relativismul adevărului şi, în cele din urmă, la un solipsism care nu mai accepta în definitiv niciun adevăr - a eşuat. Cu alte cuvinte, aceştia consideră că ravagiile produse de premizele dublului-adevăr – şi asupra cărora a atras atenţia cu mult timp în urmă academicianul Virgil Cândea – s-au produs pe fondul absenţei „efortului interior de a se convinge şi de a trăi caracterul axiomatic al adevărului”.

Dificultăţile contemporane demonstrează că idealul umanist al înnobilării prin cultură pentru a conduce mulţimile - care a dat naştere unei false intelectualităţi, compusă din oameni într-adevăr instruiţi, dar fără convingeri profunde - este depăşit. Din punct de vedere creştin, fobia faţă de schimbul cultural şi problema multiculturalismului, care impuneau în cazuri simple un număr imens de soluţii diferite, trădează grava dezorientare sufletească a intelectualului contemporan. Parafrazând o expresie celebră a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, putem spune că bâjbâielile cărturarilor contemporani nu sunt altceva decât “expresiile fragmentare ale permanentului cuvânt interior”, grav alterat însă de o conştiinţă laxă şi labilă. Astfel, decadenţa morală ireversibilă determinată de promovarea continuă a non-valorilor în toate domeniile peste tot în lume este una din simptomele aventurii înnobilării prin cultură de dragul dobândirii puterii lumeşti.

Acţiunea proniatoare a lui Dumnezeu în lume lasă urme vizibile în istorie, pe care un ochi vigilent şi experimentat nu se poate să nu le întrezărească. Şi, cu toate acestea, parcă pentru a îndepărta şi mai mult mulţimile de făgaşul tradiţional creştin, tendinţele accentuate de secularizare indică posmulticulturalismul drept viitor model cultural european. Deja, din cauza avatarurilor culturale implantate şi la noi în ţară, caracterul ospitalier tradiţional al poporului român aproape că a dispărut. Să însemne, oare, fobia faţă de schimbul cultural, apanajul posmulticulturalismului, sfârşitul omului afabil (Homo sapiens communis)? Iată un motiv pentru care „posmulticulturalismul” – indiferent dacă se va adopta sau nu această denumire confortabilă care nu dezvăluie culoarea, ci arată că este vorba doar de ceva „după” – să nu reprezinte o viitoare identitate culturală europeană.

PRAGURI APOCALIPTICE

2011-03-10T03:59:00.000-08:00

În evoluţia istorică a poporului român, unii dintre intelectualii noştri au vorbit, de multă vreme, despre „praguri” care au menirea să ne pregătească tocmai în vederea zguduirii apocaliptice. În paralel cu această viziune tipic românească, mai există însă un tip de raţionare comodă, încurajată din păcate tocmai de evoluţia ştiinţifico-tehnologică, care spune: „Las` că o să fie bine!”. Potrivit acestui fals optimism, timpul pare că lucrează în favoarea noastră. Ori, în opinia lui academicianului Virgil Cândea, dacă lucrurile ar sta astfel, atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

Încrederea în promisiunea unui viitor mai bun, făcută în ciuda realităţilor grave şi tragice, demonstrează de fapt că în societatea românească după pragul din 1989 nu s-a petrecut încă o întoarcere hotărâtă către Dumnezeu. Păcatul comis de acest tip de optimism constă în faptul că transformările produse de-a lungul timpului în România au fost puse doar pe seama oamenilor, nu şi a lui Dumnezeu. Pentru un popor care a avut cultura statului la coadă este surprinzătoare uşurinţa cu care s-a lăsat furat de valul unui optimism secularist care nu a făcut altceva decât să-l îngenuncheze! Astăzi, când vorbim despre crize aproape în toate domeniile - de la gândirea social-politică, financiar-economică şi cultural-artistică, până la cea moral-religioasă -, ar fi păcat ca acest fals optimism de nuanţă evoluţionistă promovat odinioară tocmai de regimul comunist să invadeze gândirea religioasă.

În viziunea apocaliptică tradiţional românească, nu înseamnă că lumea merge spre distrugere şi că totul se va lichida. Astfel, singura explicaţie teologică plauzibilă pentru crizele pe care le traversează umanitatea astăzi este tocmai aceea că societatea contemporană în ansamblul ei trece printr-un fenomen de purificare care trebuie să se consume în special la nivel superior, acolo de unde provin de regulă schimbările majore. De regulă, aceste profunde transformări spirituale, rezultate din coliziunea cu puterea seculară, au pus întotdeauna în valoare tocmai funcţia apologetică a Bisericii Ortodoxe Române. Contrar aşteptărilor, însă, această apologetică nu are în vedere demonizarea publică a puterii seculare, ci doar rectificarea erorilor determinate de o falsă concepţie asupra umanităţii şi a lumii.

În aceste momente de cumpănă, în care nenorocirea de pe urmă poate fi în orice clipă mai mare decât cea dintâi, este timpul ca intelectualitatea cu convingeri religioase profunde să se preocupe şi mai mult de certificatul cu care se va prezenta la Judecata de Apoi, contrabalansând prin valoare influenţa celei cu convingeri ateist-seculariste dispusă la inutile şi superficiale „ieşiri din front” din făgaşul tradiţional românesc şi, implicit, european.

CREDINŢA TA CONTEAZĂ!

2011-03-09T11:11:00.001-08:00

Răstălmăcirea propriei mărturisiri de credinţă, precum şi grava dispariţie a cugetării celei smerite a credincioşilor – cauze ale fundamentalismului religios din toate timpurile – sunt cu atât mai îngrijorătoare din punct de vedere social cu cât se pot constitui în focare de conflict intrareligios sau interreligios. Aşa s-a întâmplat pe vremea Mântuitorului nostru Hristos şi aşa se mai întâmplă din păcate şi astăzi! Astfel, după cum arată Sf. Chiril al Alexandriei într-un comentariu la Evanghelie din Duminica Înălţării Sfintei Cruci, cei mai porniţi împotriva Mântuitorului Hristos erau tocmai arhiereii şi slujitorii evrei, între care se numărau şi cei cu oarecare funcţii în învăţarea Legii, precum cărturarii şi fariseii. Cruda răstignire pe cruce a Mântuitorului nostru Hristos - care avea la origine de fapt o altă credinţă religioasă decât cea evreiască, şi anume cea persană conform căreia cei condamnaţi la moarte erau suspendaţi pe cruce pentru a nu pângări pământul - denotă faptul că tocmai cei care pretind că “păzesc ştiinţa şi din gura cărora se va cere învăţătura” (Mal. 2, 7) riscă să dea dovadă de cea mai mare răutate şi, în consecinţă, tocmai de o acută lipsă de pătrundere a legii dumnezeieşti.

Din punct de vedere creştin ortodox, una din regulile de aur ale cugetării celei smerite, după cum se exprimă Sf. Efrem Sirul, este aceea de „a nu năpăstui pe nimeni”. Astfel, întrucât calitatea vieţii sociale depinde nu de spiritul critic, ci de bunătatea persoanelor care o compun, rezultă că smerita cugetare – potrivit căreia, mărturisirea comună de credinţă religioasă contează mai mult decât opinia personală – nu afectează caracterul benefic al iniţiativelor civice. În concepţia Sf. Maxim Mărturisitorul, smerita cugetare este mântuitoare, fiind o formă de rugăciune neîntreruptă prin care creştinul poate cunoaşte şi urma voinţa lui Dumnezeu. În acest sens, relevant este următorul fragment din rugăciunea citită în taină de preot oridecâteori rosteşte Sfinta Evanghelie la Sfânta Liturghie: ”Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”. Ori, cel puţin în viaţa Sa pământească, Mântuitorul nostru Hristos – considerat de creştini bunătatea întruchipată - nu a blestemat oamenii, nici măcar pe vrăjmaşii Săi, ci doar un smochin neroditor (Marcu 11, 21). Despre caracterul Lui mai spune multe, apoi, însuşi felul în care s-a îngrijit de Maica Sa, întărind, astfel, însăşi învăţătura dată în Lege prin Moise care spunea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine” (Ieş. 20, 12).

Sursa încrederii în Biserică - care potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor în România are „statutul de factor al păcii sociale” (art. 7, alin. 1) - o constituie smerita cugetare a majorităţii credincioşilor ei. În Biserică, din cauza păcatului mândriei la care sunt expuşi toţi oamenii, opinia personală nu este pe atât de relevantă pe cât este de importantă propria mărturisire de credinţă. În comparaţie cu adevărurile de credinţă ale Bisericii cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, părerea personală este întotdeauna superficială şi versatilă. De aceea Biserica, unde creştinii merg pentru ca „toată viaţa lor lui Hristos Dumnezeu să o dea”, consideră părerile, asemenea viselor, înşelătoare, în sensul că pot face pe mulţi care „nădăjduiesc în ele” să cadă (Is. Sirah 34, 1-7). Din păcate, urmând o tradiţie de origine gnostică cu care Biserica niciodată nu a fost de acord, dar fără să-şi dea seama că de fapt suferă de miopie duhovnicească, mai există încă printre creştini oameni care au tendinţa de a se considera mai deştepţi decât sunt în realitate, dorind să impună propria părere drept normă sau regulă a adevărului şi, astfel, provocând celorlalţi din prostie, iar nu din credinţă, mari tulburări sufleteşti, suferinţe trupeşti şi daune materiale.

BANALITATEA RĂULUI

2011-03-04T03:43:00.001-08:00

Problema pornografiei ca şi cea a legalăzării prostituţiei, aflate zilele trecute în dezbatere pe agenda publică din România, ridică problema delimitărilor dintre intim, privat şi public. Bulversarea acestor delimitări, determinată de un consumism în care „totul este de vânzare”, este cauza dezorientării omului contemporan. Societatea indiscretă în care trăieşte, în ciuda faptului că asigură un nivel de accesibilitate la informaţiei fără precedent, îl dezorientează pe om încă de la fragedă vârstă. Preocuparea pentru restricţionarea accesului copiilor la ceea ce ţine de zona intimă, cum este cazul pronografiei, este falsă, atâta timp cât nu există delimitare clară între ceea ce poate fi făcut public şi ceea ce rămâne în zona inviolabilă a intimităţii umane. Mai grav, însă, este faptul că, în paralel cu încurajarea exchibiţionismului public al unora care nu au lipsă de consideraţie faţă de intimitate, se încearcă privatizarea Bisericii prin limitarea accesului ei la resursele publice. De aici, probabil, şi percepţia creştină că accesul la spaţiul public îmbracă din ce în ce mai mult haina unui umilitor pact cu diavolul.

Respectarea demnităţii şi dobândirea sfinţeniei umane într-o asemenea societate cum este cea contemporană este o utopie atâta timp cât, conform principiilor desfăşurării unei vieţi de calitate în spaţiul public, omul acţionează după inters, iar nu după după virtute. Din cele mai vechi timpuri, au existat persoane acuzate că au semnat un compromiţător pact cu diavolul în schimbul dobândirii unei mai rapide şi adeseori nemeritate ascensiuni sociale. Până nu demult, dezvăluirea acesui tip de pact – care trebuia să ascundă o cantitate substanţială de bube, mucegaiuri şi noroi – conducea automat la compromiterea publică a celui care le-a semnat. Astăzi, însă, datorită mizeriei devărasată de-a lungul timpului în spaţiul public, oamenii şi instituţiile (una dintre acestea fiind chiar Biserica!) cu greu mai fac faţă ecologizării sale. Ce se mai poate face când o întreagă societate începe să perceapă răul ca pe un fapt banal, iar oprobiul public nu mai funcţionează?

Să fi devenit, oare, un popor care şi-a pierdut inocenţa? Societatea românească are nevoie de o ecologizare a întregului său spaţiu public, proces care ar trebui să înceapă cu vindecarea fiecărui român în parte de toate suspiciunile şi prejudecăţile care-i tulbură sufletul. O minte suspicioasă şi plină de prejudecăţi este virtual coruptă, fiind capabilă de indiscreţii care nu fac cinste omului. Cazul protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, este paradigmatic în acest sens. Aceştia şi-au compromis inocenţa (cuvântul cuvântul latin nocens derivă din rădăcina indoeuropeană moarte sau durere, care se regăseşte în rădăcina greacă nekros) din momentul în care au devenit, sfătuiţi de diavol, suspicioşi tocmai în privinţa lui Dumnezeu. Indiscreţia comisă de ei a fost pe cât de banală, pe atât de trivială. Dar, oare, căderea în păcat a primilor oameni nu a fost provocată în definitiv de diavoleasca pâră?

Pâra, ca metodă laşă de a ne descotorosi de o responsabilitate dând vina pe altul, este principala cauză a confuziei care se face între intim, privat şi public. În mod paradoxal, deşi oamenilor nu le plac pârâcioşii, lumea continuă să se folosească de serviciile acestora, colportând în spaţiul public ceea ce trebuia să rămână în spaţiul intim şi reducând la limitele spaţiului privat ceea ce ar fi trebuit să se regăsească în spaţiul public. De fapt, tocmai în aceasta constă şi banalitatea răului pe care, cu preţul pierderii propriei lor inocenţe, oamenii îl perpetuează conştient sau nu din generaţie în generaţie. În condiţiile în care ştim că ea este sămânţă de scandal, mai avem oare curajul să-i învăţăm pe copiii să pârască? După o jumătate de secol în care comunismul i-a încurajat pe oameni să se toarne reciproc, oamenii ajungând să sufere de aşa-numita „spionită”, este vremea să acordăm şi celorlaţi, până la proba contrarie, aceleaşi circumstanţele de nevinovăţie pe care obişnuim să ni le acordăm nouă înşine. Pentru cei care practică „spionita” de vină este mereu celălalt, acesta fiind perceput ca un duşman permanent. Din păcate, unor astfel de oameni nu le pasă că, deşi pot exista vinovaţi fără vină, totuşi nu există vină fără victime!

PRIN VIRTUTE LA VALOARE

2011-02-25T04:09:00.000-08:00

În condiţiile în care, din cauza secularizării, peste tot în lume se observă o adâncire a prăpastiei dintre tânăra generaţie şi religie, cred că a sosit timpul să ne întrebăm din ce în ce mai serios ce se întâmplă însă atunci când copiii sunt mai puţin credincioşi decât proprii lor părinţi? Ofensiva din ce în ce mai susţinută a adepţilor secularizării împotriva religiei în general este la fel de îngrijorătoare ca şi problema fundamentalismului religios întrucât această ofensivă nu face altceva decât ca, pe fondul ritmului accelerat de globalizare şi modernizare ale lumii, să provoace crize spirituale şi, indirect, să reanime sub diferite forme curentele anarhiste în diverse părţi ale globului pământesc. Cred că aceasta a fost raţiunea pentru care fostul prim ministru britanic Tony Blair, făcând referire specială la situaţia din Orientul Mijlociu într-o intervenţie la Monterrey (Mexic, februarie 2011), susţinea faptul că religia este o cheie importantă pentru a cunoaşte o ţară: “A înţelege credinţa, aderenţii săi, tendinţele, structurile sale, poate fi relevant cât cunoaşterea produsului intern brut al unei naţiuni, a afacerilor sale, a resurselor sale”.

Faptul că o religie sau alta cultivă respectul faţă de o ierarhie socială nu înseamnă că este incapabilă să ofere soluţii în faţa formelor de dictatură. Dimpotrivă, sensul incidentelor care au loc în Orientul Mijlociu, la fel ca cele petrecute în anul 1989 în partea estică a Europei, îl reprezintă – cel puţin din perspectivă teologică creştină – intervenţia lui Dumnezeu care, printr-un act providenţial face să înceteze funcţionarea unui sistem politic şi social corupt, antiuman şi ateu. Aceasta este lecţia de democraţie pe care religia creştină o oferă tuturor popoarele aflate sub dictatură. Istoria a demonstrat, ca şi în alte dăţi, că regimurile totalitare devin mai puternice când sunt înfruntate prin forţă, dar ineficiente în faţa protestele morale pacifiste. Din punct de vedere religios, aceste proteste morale, deci axate pe o filozofie a virtuţii, reprezintă de fapt forme concrete de colaborare a dreptăţii lui Dumnezeu cu speranţa oamenilor.

Pe fondul secularizării excesive, în loc să fie îndreptată spre o democraţie providenţială, tânăra generaţie - sub falsa impresie a modernizării - este condamnată la un ateism anarhic, la fel de grav ca şi formele de dictatură cărora, în mod proniator, Dumnezeu le-a stat împotrivă. În loc ca tinerii să fie ajutaţi să înveţe arta stăpânirii de sine prin care omul – controlându-şi pornirile sălbatice ale patimilor determinate de ispite – poate ajunge de la virtute la valoare, sunt încurajaţi să-şi revendice „dreptul” la păcat. Ori, numai prin simpla situare a secularizării în opoziţie cu religia, aceasta se defineşte nu numai ca o ideologie atee care se teme de „dominaţia” lui Dumnezeu, ci chiar antiumană şi, în consecinţă, nedemocratică.

Din punct de vedere creştin, religia opunându-se oricăror manifestări de tip anarhic, este una a ierarhizărilor care îl înălţă pe om nu doar teologic ci şi axiologic de la cele pământeşti la cele dumnezeieşti. În definitiv, până şi verbul a domina derivă de la latinescu domus (de unde cuvântul domn dar şi domeniu), în care întrevedem acţiunea de a domestici pornirile anarhice din om prin cultivarea respectului faţă de o ierarhie a valorilor la capătul căreia se află Însuşi Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Dionisie Areopagitul consideră că scopul ierarhiei este asemănarea (cf. Mat. 5, 48) şi unirea cu Dumnezeu. De altfel, o afirmaţie similară întâlnim şi la Sfântul Ioan Gură de Aur care consideră că prin conceptul de om creat după chip lui Dumnezeu se înţelege autoritatea de stăpânitor cu care acesta a fost investit încă din primul moment al existenţei sale, ceea ce induce tot la ideea ierarhizării ca principiu mântuitor. Astfel, în sensul arătat de Sfânta Tradiţie a Bisericii, însăşi căderea în păcat şi izgnirea din Rai a primului om devine o paradigmă a anarhismului care tinde sub toate formele să predomine de atunci şi până în zilele noastre în lume şi pe care, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, Mântuitorul nostru Hristos o combate. Astfel, împăcând cele de pe pământ şi cele din Cer (Col. 1, 20), principiul hristologic al mântuirii se opune oricăror forme de secularizare şi, în definitiv, de anarhie.

RELIGIE ŞI TEHNOLOGIE

2011-02-11T02:40:00.000-08:00

În ultimii ani, tehnologia s-a dezvoltat în aşa măsură încât - în special datorită Internetului care a invadat viaţa noastră privată - conceptul de privacy, centrat în viziune europeană în jurul noţiunii de „date personale” necesită o urgentă revizuire. Scandalul din jurul dezvăluirilor făcute de organizaţia care deţine domeniul web Wikileaks a consolidat şi mai mult îndoielile referitoare la capacitatea vreunei instituţii de a păstra confidenţialitatea datelor, în special a celor cu caracter privat demonstrând faptul că deţinerea puterii informaţiei a devenit o miză extrem de importantă pe toate planurile, inclusiv cel religios. În acest context, mai mult ca oricând, se pune problema ca accesul, rectificarea, ştergerea sau blocarea, cât şi colectarea, procesarea sau transferul datelor cu caracter personal sau privat, să fie făcută cu şi mai multă responsabilitate şi, sperăm noi, cu un mai mare respect faţă de demnitatea persoanei umane.

În mod paradoxal, toată această tensiune în jurul deţinerii puterii informaţiei a potenţat foarte mult rolul aşa-numiţilor în mod metaforic gatekeepers (în româneşte gardieni, portari, paznici sau vameşi), adică a celor care - fie persoane, fie instituţii - controlează şi decid cu multă sau mai puţină prudenţă accesul la ceea este public sau privat. Prin urmare, dezbaterea are legătură pe de o parte cu imixtiunea în viaţa privată sau, în viziune europeană personală, iar pe de altă parte cu accesul la ceea ce poate fi considerat public. Astfel, ne întrebăm: Cine poate pretinde dreptul de a fi investit cu puterea de a decide marginile a ceea ce este se află în interiorul sferei private sau se situează în exteriorul ei? Cine se poate erija într-o autoritate care are dreptul de a modela realitatea stabilind graniţa dintre domeniul privat şi cel public?

Oare să-i încredinţăm imaginarului psihotehnologic - după o expresie a cercetătorului canadian Derrick de Kerckhove, considerat urmaşul lui Marshall McLuhan - dreptul de a ne contura o identitate electronică privată? Menţionăm că prin «psihotehnologie» se înţelege acel mediu intermediar care se interpune între noi şi realitate şi care consistă într-un “depozit de imagini” pe care noi toţi îl avem în comun în calitate de spectatori media. Cei care a vizionat filmul Matrix îşi amintesc, probabil, foarte bine modul în care conceptul de realitate este pus sub semnul întrebării de aşa-numita psihotehnologie. „Ce înseamnă realitate?”, îl întreabă Morpheus, unul dintre personajele filmului, pe Neo. „Dacă te referi la ceea ce percepem, la ceea ce putem mirosi, atinge sau vedea, aceste „realităţi” sunt simple semnale electrice interpretate de creier. Aceasta este lumea pe care tu o cunoşti, lumea aşa cum era la sfârşitul secolului XX, şi care acum există doar datorită unei neurostimulări interactive pe care noi o numim MATRIX. Ai trăit într-o lume fictivă, însă aceasta este lumea care există astăzi: bine ai venit în noua şi deşertica realitate!”.

În concluzie, civilizaţia modernă, care se bazează pe principiul libertăţii, este ameninţată nu de tehnologie, ci de paradigmele filozofice care o circumscriu! Ori, umanitatea are nevoie şi îşi apără legătura cu dimensiunea duhovnicească a vieţii, conştientă că realitate spirituală este garanţia libertăţii sale, întrucât depăşeşte orice închipuire umană, nefiind condiţionată nici de imanenţa lucrurilor şi nici de virtualitatea imaginaţiei. De aceea, din punct de vedere religios, pretenţia unei autorităţi competente, alta decât în persoana lui Dumnezeu, care să acţioneze în numele unei prudenţe superioare, rămâne deocamdată nefondată din cauza intereselor egoiste care prevalează de cele mai multe ori realităţilor concrete ale vieţii.

SEMNELE POCĂINŢEI

2011-02-07T03:36:00.001-08:00

Zilele trecute, o româncă s-a sinucis folosind ca pretext faptul că „oamenii sunt răi”. Atunci când omul nu mai suferă situaţiile dificile din propria viaţă, practic, îşi pierde orice speranţă în pronia dumnezeiască, având nevoie de mare pocăinţă tocmai pentru a nu perpetua starea de răutate. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a IX-a – Că Dumnezeu nu este autorul relelor, vorbeşte despre „răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep să păcătuiască fără să mai ţină sema de nimic (inclusiv să se sinucidă!)”. Acestor păcătoşi şi nouă tuturor, Sfântul Vasile cel Mare le descoperă faptul că între pocăinţa omului şi pronia lui Dumnezeu lansând următorul apel: „Să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că El, printr-o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare”.

Situaţiile dificile din viaţa noastră nu sunt întâmplătoare, aşa cum – după cum spune Clement Alexandrinul în Stromata I - „nici întâmplarea, la rândul ei, nu-i în afara providenţei dumnezeieşti”. Tocmai prezenţa răutăţii, după cum afirmă Tertulian în lucrarea sa Despre pocăinţă, este un semn al necesităţii pocăinţei: „Cel ce a hotărât pedeapsă prin judecată la fel a făgăduit şi iertare prin pocăinţă, spunând poporului: „pocăieşte-te şi te vei mântui” (Iez 18, 21)”. Astfel, se certifică faptul că, potrivit învăţăturii creştine, răul nu se scoate cu rău, dar şi faptul că patimile majore necesită o pocăinţă majoră. Prin urmare, singurul lucru care se interpune între lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu şi problemele oamenilor este păcatul nemărturisit din cauza lipsei de pocăinţă.

Aşa cum „însuşi satana se poate preface în înger de lumină" (2 Corinteni 11, 14), tot aşa şi oamenii pot practica o falsă pocăinţă, prefăcând în mod înşelător chipul răutăţii lor într-un chip al faptei bune. Atunci când pocăinţa nu este făcută cum trebuie, cei păcătoşi nu ajung să beneficieze în nici un fel de efectele ei benefice, ci dimpotrivă îşi atrag şi mai mult mânia lui Dumnezeu. Se ştie că nu există pedeapsă mai mare pentru un om decât aceea de a se simţi părăsit de Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschinul, în capitolul Despre Pronie din „Dogmatica”, că Dumnezeu îi părăseşte pe cei care nu se pocăiesc, adică rămân insensibili şi nevindecabili prin voinţa lor proprie.

Disponibilitatea sufletului pentru pocăinţă este decisivă pentru om, lipsa nevoinţei împotriva păcatului conducând la degradarea fiinţei umane, după cum am văzut, dar şi la pierderea mântuirii. Cu cât lumea ni se pare ai rea, cu cât dificultăţile ei par insurmontabile, iar probleme vieţii de nesoluţionat cu atât înseamnă cî sufletul nostru a devenit mai rigid şi are nevoie să simtă păcatul pentru a se îndrepta prin pocăinţă. Pocăinţa reprezintă o mişcare în spirală a sufletului care preface păcatul cel mai adânc într-o dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu. Aşa cum, metaniile pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, omul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. De aceea, putem spune că doar păşind prin uşile strâmte ale pocăinţe putem pătrunde efectiv în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuviosul Sisoe cel Mare (+429), întrebat fiind de ucenicii săi de câte ori poate apela la pocăinţă după săvârşirea aceluiaşi păcat, i-ar fi răspuns că trebuie să se o practice până la sfârşitul vieţii sale cu speranţa că moartea îl va surpinde în stare de pocăinţă.

APA CEA VIE A CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC

2011-02-03T02:16:00.001-08:00

Cred că cel mai impresionant act revoluţionar românesc în 1989 a fost cel al solidarităţii în faţa morţii, tinerii scandând “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă !”. Chiar dacă de atunci încoace cultura morţii a ocupat ecranele televizoarelor noastre, triumfând cu popularizarea cazurilor de sinucideri, iată că trecerea la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a aplicat o binemeritată corecţie mentalităţii modelate de mass-media. În ciuda morţii sale, el a făcut un serviciu vieţii, reuşind să confere ştirilor transmise cu acest prilej un conţinut teologic înalt. Pasajele din predicile sale despre moarte ca sincopă existenţială au rulat necontentenit pe ecranele unei societăţi în care numărul de sinucideri este în continuă creştere. Curajul şi demnitatea de care a dat dovadă în faţa morţii Înaltpreasfinţitul de la Cluj au servit drept cateheză despre viaţă pentru întreg poporul român.

Trecerea sa la cele veşnice a făcut evident faptul că mulţimea credincioşilor noştri are nevoie de apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu ca antidot împotriva fricii induse de o perfidă cultură a morţii. Într-o lume în care valoarea banului este mai mare decât cea a adevărului, credincioşii noştri sunt pândiţi de primejdia dezorientării spirituale, indusă printre altele şi cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, transformate în acest caz în adevărate ciomege al morţii. Semnele acestei confuzii sunt vizibile: pruncii sunt născuţi de alţi prunci maturizaţi înainte de vreme, în timp ce, de frica sărăciei, femeile avortează într-un ritm ameţitor. Cultura fricii şi a reversului medaliei sale, tupeul, se fac vinovate de o gravă distorsionare a percepţiei despre Dumnezeu, de nedreptatea şi erorile de judecată care-i nedreptăţesc pe majoritatea semenilor noştri. Practic, într-o astfel de societate, a trăi cu demnitate a devenit un act de curaj, oamenilor lipsindu-le tăria de a se solidariza pentru o cauză nobilă sau dreaptă din cauza suspiciunii sau a invidiei.

Cum este posibil ca o societate în cea mai mare parte creştină, aşa cum este societatea românească, să fie dominată de un sentiment atât de primitiv precum este frica? Acest ierarh literat ne-a relevat faptul că însăşi viaţa creştină îşi are sincopele ei. Se spune despre români că sunt descurcăreţi, că se pricep la toate. Nesiguranţa vieţii cotidiene şi neîncrederea că pot schimba cu ceva din realitatea înconjurătoare i-au făcut pe români nestatornici în plan profesional şi nu numai. Astfel, nu ne mai miră faptul că lucurile stau la fel chiar şi în planul credinţei. Chiar dacă se pare că la teologie, la fel ca la fotbal, se pricepe toată lumea, iată că lucrurile nu stau tocmai aşa. Vocaţia teologică s-a subţiat prea mult, iar noile generaţii se lăsa tot mai greu pătrunse de mesajul Mântuitorului nostru Hristos.

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania, referindu-se la menţinerea vieţii liturgice ca formă de rezistenţă în faţa regimului comunist din România, în condiţii mult mai aspre decât vremurile pe care le trăim astăzi, spunea: “Funcţia principală a Bisericii este cea sfinţitoare, iar sfinţirea se face prin intermediul actului liturgic. Acest act liturgic s-a menţinut permanent în Biserică”. Prin acest argument încerca să demonstreze faptul că poporul român nu are nevoie de martiri politici, ci de un cler care - aşa cum a fost însuşi Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu - să-l ajute să îşi înfrângă orice sentiment de teamă gustând din apa cea vie a cuvântului dumnezeiesc. De fapt, acest ierarh întrevăzuse în curajul de a sorbi până la capăt din această apă un veritabil antidot împotriva cultura morţii şi a efectelor sale. Acest sentiment i-a lărgit perspectiva spirituală şi i-a facut accesibilă „scara a valorilor” pe care, dacă ar fi fost paralizat de frică, nu ar fi putut nici măcar să o întrezărească.

PERICOLUL SECULARIZĂRII RELIGIEI

2011-01-27T04:02:00.000-08:00

Cu cât omenirea se secularizează mai mult, cu atât este mai predispusă la autodistrugere (avorturi, crime, sinucideri, trafic de carne vie sau de organe interne, războaie şi conflicte interetnice motivate religios etc.). Biserica, din cauza accentuării acestei secularizări în ultimul timp, se confruntă cu un proces progresiv de destrămare duhovnicească a oamenilor care manifestă din ce în ce mai multă cruzime atât faţă de semeni, cât şi faţă de propriul trup şi suflet. O explicaţie teologică a acestui fenomen ar fi aceea că omenirea se află încă într-o etapă de alfabetizare a credinţei în Dumnezeu. Probabil că dificultatea depăşirii acestui stadiu rezidă în faptul că, după cum spune G. K. Chesterton, virtutea credinţei oferă o perspectivă atât de amplă şi de vastă încât necesită timp şi, cel mai important, multă determinare pentru a fi pusă în acţiune: “Faptul că toate drumurile duc la Roma este unul din motivele pentru care mulţi nu ajung niciodată”.

Opunându-se oricărei forme de progres religios (mergând până la obstrucţionare construirii de noi lăcaşuri de cult), această nouă formă de ateism – reprezentată de secularizare - se manifestă cu totul şi cu totul primitiv. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât astăzi decăderea Bisericii, spre exemplu, nu se mai poate produce decât prin dispreţuirea valorilor religiose care stau la baza civilizaţiei contemporane. Din păcate, însă, odată cu răspândirea tot mai largă a acestei noi forme de ateism, a apărut şi riscul secularizării religiei însăşi. Datorită acestei forme speciale de secularizare, există riscul ca să profite de credinţă insuflată oamenilor de harul lui Dumnezeu pentru a îndruma lumea într-o direcţie greşită, către un plan de manifestare pur pământească, în fapt o iluzie cauzatoare de noi forme de sclavie ideologică.

Principal eroare a ideologiilor seculariste este de natură antropologică, răul sau păcatul fiind acceptat ca o starea normală a oamenilor, chiar şi acolo acolo unde există sfinţenie. Nimic nu poate ilustra mai bine aceast atitudine decât celebrul caz al pictorului italian Caravaggio (1571-1610) - inventatorul barocului – care, prin arta sa, ar fi secularizat fenomenul religios. Înţelegem astfel că orice ideologie secularistă nu este altceva decât creatoarea unei realităţi virtuale, opuse celei spirituale, în care nu există Dumnezeu sau, dacă există, atunci este unul fals, un idol, fabricat de o minte umană păcătoasă.

Din fericire însă, realitatea spirituală se prezintă cu totul altfel. Fără Dumnezeu, lumea nu ar mai avea valoare! Iar, fără valoare, orice fiinţă îşi pierde demnitatea şi, implicit, raţiunea de a mai exista, moartea părând a avea, în acest caz, ultimul cuvânt. Dar, pentru a susţine această realitate spirituală, omenirea are nevoie urgentă de o strategie teologică menită să-L facă cât mai transparent pe Dumnezeu în lumea aceasta, pământească. În acest sens, spre deosebire de arta secularizantă a lui Caravaggio, Biserica are la îndemână arta icoanei, care poate constitui un adevărat cod de prezentare a imaginii publice bisericeşti care face transparentă sfinţenia, iar nu natura păcătoasă a omului. Practic, este vorba de ceea ce Pr. Prof. Stăniloaie considera ca fiind o transparenţă sacramentală menită să facă Biserica frumoasă şi vrednică de respect şi de iubire. „Biserica – spune el - este transparentă prin smerenia umanului din ea, prin reţinerea membrilor ei de a se impune între ei şi faţă de ceilalţi oameni prin atitudini şi acte de putere, de dominare, de voinţa de a se pune în relief, de a li se arăta superiori. (...) Toate acestea reprezintă transparenţa atât în sensul de subţirime a umanului, cât şi în sensul de reflectare pozitivă a lui Hristos. (....) Cu un cuvânt, Biserica are pe Hristos transparent în conştiinţa sa şi-L face transparent celorlalţi oameni prin iubirea şi slujirea de oameni întru toată semerenia, fără nici o pretenţie de a i se sluji.”

BISERICA, O INSTITUŢIE A OAMENILOR MARCAŢI DE ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU

2011-01-11T22:34:00.000-08:00

Parafrazând o celebră expresie teologică, putem spune că ţinta bolilor trupeşti o constituie sufletul uman. De aceea, demersul vindecării necesită un progres duhovnicesc din partea omului, curăţirea de bolile trupului reprezentând un dar care - după cum reiese din Taina Sfântului Maslu - se datorează unirii prin har cu Dumnezeu. Aceasta o ştiu, în primul rând, medicii care - asemenea patronului lor spiritual, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon - în clipa în care pacienţii lor se zbat între viaţă şi moarte pe masa de operaţie, nevăzuţi, sub masca chirurgicală, imploră ajutorul lui Dumnezeu. De aici şi vorba între aceşti medici: “Noi tratăm, Dumnezeu vindecă”. De asemenea, o mai ştiu cei apropiaţi celor aflaţi în suferinţă care nu contenesc rugăciunile pe holurile spitalelor. Dar, cel mai important, acest lucru îl recunosc bolnavii înşişi care ştiu că nu pot avea pretenţia ca alţii să invoce în numele lor mila lui Dumnezeu, atâta timp nu se vor sili şi nu se vor ruga pentru propria lor sănătate.

De multe ori, Mântuitorul nostru Hristos i-a vindecat pe cei bolnavi numai cu cuvântul Său şi a făgăduit să dăruiască darul vindecării bolilor acelora care vor crede în el. De aceea, Sfinţii Părinţi au asemuit Biserica Sa cu scăldătoarea Vitezda în care toţi cei care intră cu credinţă în ea primesc vindecare deplină prin curăţirea de patimi. Uneori, însă, din cauza ispitelor bolii care pun la grea încercare răbdarea celor aflaţi în suferinţă, legătura lăuntrică dintre trup şi suflet se rupe relevând adevărul cuvintelor Mântuitorului nostru Hristos care spune: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios" (Mt. 26, 41). Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbind despre boala de care suferea Sfântul Apostol Pavel, spune: “Dar dacă alta este raţiunea naturii şi alta a harului, este lucru limpede şi vădit că Sfinţii ca Sfinţi făceau minuni din pricina harului, dar ca oameni pătimeau din pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desfiinţa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că raţiunile firii şi ale harului nu se amestecau nicidecum”. Acest caz particular relevă faptul că adeseori, cu toate că sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, din pricina patimilor, trupul - deşi are capacitatea de a fi făcut mijloc de biruinţă asupra diavolului şi, implicit, asupra suferinţei - nu poate să mai urmeze sufletului.

Însă mult mai grav este cazul în care datorită păcatului, care după cum afirmă Cuviosul Antonie cel Mare “este o patimă a materiei”, boala trupească a unui singur om poate foarte uşor să molipsească sufletele mai multor oameni. Un astfel de caz este cel al Sfinţilor Apostoli ai Mântuitorului nostru Hristos, cărora abia le conferise puteri taumaturgice, inclusiv aceea de a alunga demoni, dar erau neliniştiţi din cauză că duhurile nu li se supuneau.şi se temeau că au pierdut harul primit în dar de la Dumnezeu. Ucenicii Săi nu puteau să mute nici măcar un bob de muştar pentru că aveau nevoie de o credinţă care să mute şi munţii!

Cu ocazia vindecării lunaticului, dar şi a altor tămăduirii săvârşite în prezenţa lor, aşa cum a fost şi cea a orbului din Ierihon, ei aveau să înţeleagă faptul că numele Mântuitorului nostru Hristos nu trebuia folosit ca o formulă magică, ci ca o forţă generatoare de credinţă. Biserica, această instituţie a oamenilor marcaţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu, urmăreşte prefacerea duhovnicească continuă a oamenilor în expresii vii ale Cuvântului lui Dumnezeu. În raport cu bolile trupeşti, scopul misiunii ei - care nu caută să se substituie celui terapeutic din sistemul sanitar - este în primul rand acela de a-i ajuta pe oameni să îndure prin credinţă în Dumnezeu suferinţele cauzate de acestea. Dar - indiferent dacă, cu ajutorul Bisericii, oamenii dobândesc atât vindecarea trupească, cât şi sufletească, sau doar pe cea sufletească - cred că esenţială rămâne capacitatea proactivă de transformare a suferinţei într-o credinţă mântuitoare.

DREPTUL LA ÎNHUMAREA COPIILOR NĂSCUŢI MORŢI

2011-01-03T22:50:00.000-08:00

Întrucât Biserica recunoaşte statutul de persoană a fătului de până la 24 de săptămâni, conform principiului că “omul este om din secunda concepţiei sale”, rezultă faptul că toţi copiii morţi înainte de naştere din România, implicit cei ai mamelor creştine ortodoxe care se aflau în primele luni de sarcină au dreptul la înhumare. Chiar dacă au început să se facă paşi semnificativi în vederea recunoaşterii acestui drept, trăim încă într-o societate în care trupurilor copiilor morţi înainte naştere - mai ales ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină - nu pot fi recuperate de părinţi spre a fi înhumate, ci, ca o regulă generală, dar cu origine în practicile oculte, sunt incinerate automat, fiind considerate “gunoaie sau reziduri umane” de care societatea se debarasează în mod “igienic”.

În contextul în care înmormântarea pruncilor nebotezaţi constituie o problemă actuală delicată, dar importantă pentru Biserică (cu atât mai mult cu cât Patriarhia Română consideră 2011 ca fiind anul omagial al Sfântului Botez), o atenţie deosebită credem că se cuvine a fi acordată dreptului constituţional al acordării asistenţei religioase în spitale (art. 29, alin. 5), un drept care poate şi trebuie să se refere şi la înhumarea trupurilor copiilor născuţi morţi (după decesul in utero sau printr-o întrerupere medicală de sarcină). Se ştie că, din păcate, mamele care se aflau în primele luni de sarcină încă nu beneficiază de o recunoaştere oficială a existenţei trupurilor copiilor lor ce s-au născut morţi, ceea ce, în schimb, a creeat permisa unei adevărate industrii a incinerării. Concepţia creştină conform căreia “trupul este templul sufletului”, pe baza căreia considerăm incinerarea drept „o cruzime fata de corp”, ne determină să considerăm extrem de necesară o Lege românească menită să apere dreptul de înhumare a copiilor născuţi morţi, inclusiv cei ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină.

În cazul mamelor care se aflau în primele luni de sarcină, anomalia juridică care ar putea împiedica organizarea de funeralii pentru copiii născuţi morţi, mai ales cei ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină, o constituie încă arbitrariul eliberării unui certificat de deces şi a adeverinţei de înhumare. În acest caz, eliberarea unui certificat de deces şi a adeverinţei de înhumare presupune automat înscrierea copiilor morţi, inclusiv ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină, în registrele Stării civile. Singurul impediment în calea obţinerii unui astfel de document este acela că, prin întocmirea unui act copilului mort înainte de cel puţin şase luni de naştere se încalcă „dreptul” la avort şi contracepţie. În consecinţă, acest lucru ar însemna recunoaşterea implicita a faptului că avortul şi contracepţia sunt crime împotriva unei fiinţe umane sau, mai clar, crime împotriva umanităţii, dacă ar fi să ne exprimăm cu ajutorul unei sintagme care a făcut deja carieră.

Chiar dacă în practică aceasă problemă este reglementată de evlavia preoţilor şi a familiei copiilor născuţi morţi, totuşi, din punct de vedere juridic este nevoie de o soluţionare a problemei asistenţei religioase privind dreptul de înhumare a trupurilor copiilor născuţi morţi (care priveşte inclusiv spaţiul acordat de cimitire în acest sens!), eliminandu-se, în aces caz, răspunderea penală atât pentru preot, cât şi pentru cei care doresc să ajute familia îndoliată, săvârşind o faptă bună, dar care de cele mai multe ori, în bătaie de joc, sunt bănuiţi în mod josnic că ar face “trafic de organe”. În această situaţie, ştiut fiind faptul că preotul nu poate asista religios fără existenţa unui certificat de deces şi a adeverinţei de înhumare, chiar dacă are binecuvântarea ierarhului, singura problemă care mai rămâne de rezolvat este de natură legislativă, fiind necesară precizarea stării civile a copiilor morţi, mai ales în cazul celor ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină. Pr. Bogdan-Aurel TELEANU

NAŞTEREA DOMNULUI, RENAŞTEREA/ÎNVIEREA OMULUI

2010-12-17T21:49:00.000-08:00

C U V Â N T
la Duminica după Naşterea Domnului;
- Sf. Ap. Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Ev. Matei 2, 13-23, Ap. Galateni 1, 11-19 (Fuga în Egipt), gls. 4, voscr. 7 -
NAŞTEREA DOMNULUI, REANŞTEREA OMULUI

Motto: „Şi nimeni nu s-a suit la Cer, decât Cel ce s-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer” (Ioan III, 13).

FIUL LUI DUMNEZEU SE FACE FIUL OMULUI. „Uită oare o femeie de copilul său? (Is 49, 15). Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I: PSB, vol. 4, 1982, p. 196: „Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Iisus este Pedagogul Care păstoreşte pe copii, este Păstorul Care are grijă de prunci; şi pentru că pruncii sunt nevinovaţi, sunt numiţi în chip alegoric oi. Şi vor fi toţi o turmă şi un păstor (…). Deci, Cuvântul este Pedagogul Care ne duce pe noi copiii la mântuire”.

Sf. Antim Ivireanul, descrie pedagogia Mântuitorului nostru Hristos în felul următor: „… precum s-a făcut Fiul lui Dumnezeu fiul omului, să se facă şi fiul omului Fiul lui Dumnezeu, după cuvântul Sf. Ap. şi Ev. Ioan: Şi le-a dat lor puterea de a fi fii lui Dumnezeu” (Didahii, Biblioteca Şcolarului, Bucureşti-Chişinău, p. 123). Cu alte cuvinte, Dumnezeu „se pune în pielea” noastră, a oamenilor, principiu sinergetic prin care se explică abundenţa necazurilor şi a scandalurilor ce se înmulţesc, parcă, de Crăciun din cauza vrăjmăşiei şi ispitelor diavoleşti. Despre acest paradox, Sf. Ioan Gură de Aur spune: ”Învăţăm că Mântuitorul Hristos chiar de la început a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de pe când era în faţă! Abia Se născuse şi tiranul se înfurie; vine apoi fuga şi strămutarea în Egip; iar Mama, fără să fi făcut vreun rău, fuge în ţară barbară. Toate, ca şi tu auzindu-le, să nu te tulburi, când, învrednicit cu o slujire duhovnicească, vezi că suferi necazuri cumplite şi înduri multe primejdii, atunci să nu zici: „Ce înseamnă asta? Ar fi trebuit să fiu încununat şi lăudat, să fiu slăvit şi strălucit, pentru că am împlinit porunca Stăpânului!”. Nu, ci, ai curaj, ştiind bine că urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări. Iată, încercări au venit nu numai peste Mamă şi peste Prunc, ci şi peste barbarii aceia (n.n. - magii).” (Scrieri, partea a III-a: Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMOR, 1994, p. 103) . Şi, concluzionează, astfel: „Dacă cineva suferă aici pe pământ necazuri şi nedreptăţi, fără să fi făcut păcate, suferinţa de aici se preface dincolo în răsplată”. (Ibidem, p. 111). „Puterea de a fi fii lui Dumnezeu” constă în capacitatea de a trece dincolo de limita de rezistenţă umană, fenomen care este exprimat de binecunoscuta formulă creştină „a întoarce şi obrazul celălalt atunci când eşti lovit”.

DUMNEZEU CREATORUL SE NAŞTE DIN PROPRIA CREAŢIE, AŞA CUM PASĂREA PHOENIX RENAŞTE DIN PROPRIA CENUŞĂ. Sărbătoarea Crăciunului relevă minunea naşterii Creatorului din propria Sa creaţie. Chiar dacă Dumnezeu Cuvântul - despre care Sf. Ev. Ioan afirmă că „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 3) - se naşte „mai înainte de toţi vecii„ din Dumnezeu-Tatăl, după cum ne exprimăm în Crezul creştin, Mântuitorul Hristos se naşte în trup la „plinirea vremii” (Gal. III, 3) din Fecioara Maria. Astfel, Naşterea Mântuitorului nostru Hristos ne apare ca fiind îndoită: odată după firea Sa dumnezeiască, iar, apoi, după firea sa omenească: “Prin urmare – spune Sf. Ioan Damaschinul - Sfânta Născătoare de Dumnezeu a născut o ipostasă cunoscută în două firi; în ce priveşte Dumnezeirea Sa a fost născut din Tatăl în afară de timp, dar în ce priveşte omenirea sa, a fost întrupat în vremurile din urmă din Sfânta Fecioară în timp şi s-a născut în trup” (Dogmatica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p.133). Totuşi, referitor la interacţiunea celor două ipostase ale Mântuitorului Hristos, Sf. Ioan Damaschinul lasă să se înţeleagă faptul că, aşa cum Dumnezeu a creat femeia din coasta lui Ada, tot aşa, Mântuitorul Hristos şi-a construit sau creat în şi din pântecele Fecioarei Maria un corp uman în care să se întrupeze: „Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată. (…) Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele Sfintei Fecioare, şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii omeneşti, şi însuşi Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 83).

Naşterea Mântuităroului nostru Hristos se află în strânsă legătură cu Învierea Sa. El se naşte pentru a învia, asemenea păsării phoenix, demonstrându-ne nouă, oamenilor, că nu există schimbare atâta timp cât nu ne vom lepăda de omul vechi, din cenuşa căruia trebuie să răsară spre înviere omul cel nou. Aşa cum fluturele de noapte se simte atras de flacăra lumânării, tot aşa şi omul vechi, atras de lumina harului dumnezeiesc, se aprinde de la aceasta “îmbrăcându-se în Hristos”, adică dobândind posibilitatea intrării în Împărăţia lui Dumnezeu.

NAŞTEREA, CONSECINŢĂ A MORŢII. Tot Sf. Ioan Damaschinul, adaugă faptul că “naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el”. (Ibidem, p. 20). “Primele exemplare ale fiecărei specii de animale sunt αγεννητα, nenăscute”, după cum spune Sf. Ioan Damaschinul (Ibidem, p. 133) pentru că şi-au luat fiinţa prin creaţie de la Dumnezeu. Prin urmare, fiinţa este o creaţie a lui Dumnezeu, omul nefiind capabil decât să o multiplice şi să o perpetueze prin succesiunea naşterii. “Paul Evdokimov şi Olivier Clement au insitat asupra faptului că Dumnezeu, deci şi Dumnezeu-Cuvântul, nu e fără formă. (…) Dumnezeu este Forma formelor, Icoana icoanelor, Arhetipul atotcuprinzător… Dumnezeu este o Metaicoană, după terminologia lui Dionisie Areopagitul, o Hyper-icoană” (Teologia Dogamtică Ortodoxă, EIBMOR, 1997, p.. 231).

Referitor la firea omenească al Mântuitorului Hristos se spune că este „născut, iar nu făcut”. “Naşterea nu este o însuşire a firii, ci a ipostaselor”, afirmă Sf. Ioan Damaschinul (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 133). Sf. Ioan Damaschinul arată faptul că atât naşterea, cât şi moartea sunt consecinţe ale păcatului strămoşesc: „Căci creaţia primară se numeşte facere (γενεσισ) şi nu naştere (γεννησιση). Creaţia este facerea primară săvârşită de Dumnezeu; naşterea, însă, este succesiunea unuia din altul, ca o consecinţă a condamnării la moarte, din cauza călcării poruncii” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 79). Parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, care subliniază diferenţa dintre născut şi nenăscut, putem spune că „însuşirea de născut arată faptul că Fiului îi aparţine naşterea, în măsura în care Tatălui îi aparţine nenaşterea” (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti, p. 122). „Fiul Meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 5). Interpretând denumirea de fiu, Sf. Grigorie Teologul afirmă că este chemat cu acest nume, nu doar pentru că este din Tatăl, ci şi pentru că „este una şi aceeaşi cu Tatăl după fiinţă” (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti, p. 151). Tot el remarcă faptul că „Dumnezeu Fiul s-a născut fără de tată aici, în timp, şi fără de mamă acolo, mai înainte de timp”. (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti,, p. 130).

Sf. Ioan Damaschinul, vorbind despre „facultatea” Mântuitorului Hristos de a fi născut mai înainte de timp şi fără de început din Dumnezeu Tatăl, „nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 19).

RĂSPLATA DUHOVNICEASCĂ A SUFERINŢEI NEDREPTE. Sufletul omului îşi găseşte împlinirea prin creaţie. În acest sens, filozoful german Hannah Arendt descrie comportamentul lui homo faber sau al artizanului (the craftsman) în felul următor: „Opera artizanului era ghidată de idee, de modelul pe care l-a contemplat mai înainte ca procesul de fabricare să fi început sau să se fi terminat; în primul rând, pentru a avea indicaţii despre ceea ce urma să se facă şi, apoi, pentru a verifica produsul finit” (Hannah ARENDT, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 275) . Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta” la condiţiile lumii (Ibidem, p. 104), este cel care stabileşte sau, mai bine zis, creează condiţiile în care vieţuieşte, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) şi producătorul de lucruri (the producer of things)” (Ibidem, p. 141). Din punct de vedere social, capacitatea creatoare a omului determină, de fapt, diferenţa dintre animal laborans şi homo faber: „Spre deosebire de animal laborans, a cărui viaţă socială este similară celei de turmă, fiind incapabil să edifice şi să locuiască în sfera publică şi mundană, homo faber este capabil, în cel mai înalt grad, să aibă propria sa sferă publică, chiar dacă nu este politică, în sensul deplin al cuvântului” (Ibidem, p. 115). Această diferenţă este determinată de recunoaşterea demnităţii umane a lui homo faber. Cu alte cuvinte, afirmarea publică a lui homo faber, care depinde de recunoaşterea valorii acţiunilor sale şi a rezultatului acestora din partea altor oameni, conferă, la rândul ei, demnitate umană: „Valoarea există doar luând în considerare sfera publică, unde lucrurile apar ca marfă; valoare unui obiect nu este conferită atât de muncă, operă, capital, profit sau material, cât mai ales - dacă nu chiar în mod exclusiv - de faptul că aceasta apare în sfera publică pentru a fi evaluată, cerută sau refuzată. Valoarea este calitatea pe care un lucru nu o poate obţine în mod privat, ci poate fi dobândită doar din momentul în care apare în public” (Ibidem, p. 118).

Acţionând în mod creator sau constructiv, conform voinţei luI Dumnezeu, omul, pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine; încreştinând pe alţii, se încreştinează pe sine.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 25 decembrie 2010

O minunată lecţie de viaţă în postul Naşterii Domnului 2011

2010-12-16T01:55:00.000-08:00

Plăcerea de a căpăta daruri, intimă oricărui tip de psihologie umană, s-a impus ca emblemă definitorie a sărbătorilor de iarnă, în special de Sfântul Nicolae şi de Naşterea Domnului. Toţi copiii sunt învăţaţi că Moşu` - fie el Andrei, Nicolae sau Crăciun - vine noaptea şi le încarcă papucii ori bradul cu dulciuri, jucării sau daruri. Părinţii perpetuează obiceiul de a face cadouri, pe alocuri chiar din ce în ce mai costisitoare, iar societatea contemporană o susţine, din păcate, numai din interese comerciale. În plus, decadenţa morală şi promovarea non-valorilor a afectat grav până şi natura cadoului. Dacă generaţia actuală este confuză, o parte din vină o poartă şi uşurinţa cu care se aşteaptă să primească totul de-a gata.

Semnificaţia cadoului este mult mai profundă şi face parte dintr-o strategie pedagogică creştină desfăşurată pe întreaga durată a Postului Crăciunului care ne predă tuturor lecţia generozităţii. Oricât de mari şi de minunate ar fi cadourile, acestea aspecte sunt mai puţin relevante decât onestitea cu care sunt dăruite. Darul, de fapt, este un semn sincer al bunătăţii şi al bucuriei comuniunii. Asemenea darurilor oferite de Dumnezeu (harismele), cadoul trebuie să transmit un mesaj de “dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe etc." (Gal, 5, 22). Acestor mesaje li se mai pot adăuga “duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe” (Isaia 11, 2).
Copile, nu spune pe un ton mofturos şi bătând din picior poruncitor “trebuie să primesc un dar” sau “mi se cuvine să primesc un cadou”! Ce cadou din lumea aceasta îţi poate cumpăra cuminţenia? Există vreunul? Iar tu, omule, care de copil ai fost educat după principiul “îţi dau ca să îmi dai”, află că nu se cuvine să faci lucruri mari şi minunate doar pentru ca să primeşti ceva în schimb! Iar acum, când ai şi tu copiii la rândul tău, nu-i învăţa şi pe ei să-şi negocieze cadoul care-l vor primi de Crăciun după principiile cinice cu care tu ai fost obişnuit.Crizele existenţiale ale celor care îşi curmă viaţa considerând că nu mai merită să fie trăită provin tocmai din cultivarea unei filozofii a meritocraţiei fundamentată însă pe criteriile arbitrare şi aiuristice ale interesului sau trăirilor psihice de moment. Nu mai merită să trăiesc, îşi spun aceştia. Ori, dimpotrivă, mesajul Crăciunului este unul extrem de clar: viaţa, indiferent dacă ni se pare nouă că merită sau nu, trebuie trăită! Există un film clasic american dedicat Crăciunului (poate cea mai bună ecranizare de acest gen!) al lui Frank Capra, It's a Wonderful Life (1946), în care personajul principal, ajutat de un înger, înţelege cât de goală ar fi fost viaţa dacă el nu ar fi existat. Morala acestui film pentru care americanii au un adevărat cult, şi anume aceea că darurile, mai ales darul vieţii, nu slujesc intereselor egoiste, este extraordinară.
Toate cadourile, fie că sunt făcute de oameni, fie că sunt făcute de Dumnezeu, sporesc însuşirile omului şi dragostea lui de viaţă, slujind unui singur scop: mântuirea. În această perioada postului pregătitor pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, poate că mulţi doresc să afle cât mai multe despre Împărăţia lui Dumnezeu, dar prea puţini înţeleg faptul că mântuirea nu se obţine de-a gata, ci este un rod timpuriu al modului în care participăm constant şi activ la viaţa bisericească. Cei interesaţi de condiţia sufletelor noastre după moarte, dar şi cei care vor să-şi încheie urgent conturile cu această lume, ar trebui să intre mai des în biserici, aceste veritabile laboratoare ale mântuirii în care pot experimenta încă de acum viaţa de după viaţă.

În vizită pastorală de sărbători

2010-12-14T04:05:00.000-08:00

Obiceiul de “a merge cu icoana” în ajunul Naşterii Domnului şi de “a umbla cu botezul”, “cu crucea” sau “cu Iordanul” în ajunul Botezului Domnului se înscrie în vizitele pastorale pe care preoţii le întreprind în comunitatea parohială. Cu prilejul acestor mari sărbători creştine, preoţii pătrund în intimitatea căminului oricărui enoriaş credincios fie purtând icoana Naşterii Domnului, fie crucea de lemn, un buchet de busuioc şi apă sfinţită. De regulă, atitudinea lor este caracterizată de sensibilitate, delicateţe, nobleţe şi rafinament sufletesc, mugurii sensibilităţii duhovniceşti care anticipează împrimăvărarea umanului de prin casele oamenilor. Nimic trivial, grosolan sau josnic nu împietează momentul unei astfel de întâlniri! În fapt, această formă preoţească de a colinda, diferită de cea mirenească, are rolul de a contribui la o mai bună cunoaştere a bucuriilor sau necazurilor credincioşilor din parohie.

“Mersul cu icoana” sau “umblatul cu botezul” reprezintă, metaforic vorbind, o icoană a comuniunii care subzistă la nivelul vieţii parohiale între preoţi şi enoriaşii de care aceştia trebuie să se simtă profund legaţi. Înzestraţi cu smerenia şi dorinţa de a sluji oamenilor, pentru că astfel slujesc lui Dumnezeu, preoţii recunosc faptul că vrednicia lor depinde de gradul de conectare la realităţile vieţii parohiale. Chiar dacă, vrând-nevrând, pe parcursul acestor vizite pastorale preoţii iau contact cu climatul de opinie din parohiie lor, aceştia vor şti să extragă seva misiunii lor bisericesti numai în măsura în care sunt cu adevărat înrădăcinaţi în comunitatea parohială pe care o păstoresc.

Modul în care preoţii sunt primiţi în casele credincioşilor spune mult despre chipul pe care aceştia reuşesc să-l impregneze în sufletul propriilor enoriaşi cu atât mai mult cu cât ei vin să-i binecuvinteze şi să le sfinţească casele. Conştienţi de aceste daruri cu care preoţii vin încărcaţi, enoriaşii primesc colinda lor cu uşa larg deschisă, toţi membrii familiei fiind pregătiţi sufleteşte, spovediţi şi împărtăşiţi, dar şi trupeşte, fiind îmbrăcaţi în haine curate, de sărbătoare. Şi, cu toate că, din intimitatea căminului ameninţat oricum de indiscreţia mijloacelor de informare, unii dintre ei mai privesc încă pasiv prin vizorul uşii lor ca printr-un ochean la o lume aflată în plină criză şi ameninţată de anarhie, vizita pastorală a preotului are rostul de a combate tendinţele lor de încapsulare împărtăşindu-le viziunea unei lumi în mijlocul căreia, indiferent de vremuri, continuă să se afle Biserica Mântuitorului nostru Hristos. Doar astfel, în orizontul larg al unei lumi tot mai dezrădăcinate din punct de vedere religios, lăcaşul de cult din centrul comunităţii parohiale poate radia mai departe de sfinţenie până în ungherele mai mult sau mai puţin luminate de credinţă ale străzilor care conduc spre fiecare din căminele lor, devenite ad-hoc o extensie a pridvorului bisericii spre care s-au îndreptat paşii lor pe parcursul unei vieţi.

REZISTENŢA CREŞTINĂ, FUNDAMENT AL CONTINUITĂŢII ŞI UNITĂŢII BISERICEŞTI

2010-11-29T02:26:00.000-08:00

C U V Â N T
la Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat–păzirea poruncilor, Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat–Ocrotitorul României)

MOTTO: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (…) …vino de urmează Mie.“ (Lc. 18, 18, 22)

SUCCESIUNEA APOSOTOLICĂ, UNITATE ŞI CONTINUITATE DE CREDINŢĂ ÎN URMAREA LUI HRISTOS. În virtutea succesiunii apostolice, Biserica (Έκκλησία) se defineşte drept adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Vorbindu-se despre acest lucru încă de la începuturile creştinismului, Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei (210-258), spunea: "Biserica este, în ochii lui Hristos, poporul unit cu episcopul său, turmă legată de păstorul ei; episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică". Comuniunea euharistică a enoriaşilor unei comunităţi bisericeşti cu episcopul locului se stabileşte prin intermediul preotului care, prin hirotonie, dobândeşte calitatea de „delegat al episcopului în parohie” (cf. „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”). Comuniunea euharistică a Bisericii Mântuitorului nostru Hristos, garanţie publică a autenticităţii învăţăturii de credinţă creştină, se întemeiază pe succesiunea apostolică (Efeseni 2, 20) înţeleasă ca unitate şi continuitate de credinţă în urmarea lui Hristos. Noţiunea de “urmare a lui Hristos”, în concepţia Clement Alexandrinul (150- 216), reflectă cunoaşterea lui Dumnezeu prin împărtăşirea omului cu harul Celui care dă viaţă veşnică. Acest scriitor bisericesc învaţă că Mântuitorul Hristos ne invită să stăm lângă El pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, căci omul se poate desăvârşi numai cunoscându-L pe Dumnezeu, adică pe Acela pe Care „nimeni nu-L cunoaşte decât Fiul şi cel căruia Fiul i-L va descoperi” (Mt. 11, 27). Astfel, explică acest prim pedagog creştin, „Mântuitorul Hristos, nu-i porunceşte dregătorului bogat să se despartă de bani, ci să stea lângă El, lângă harul Celui Care dă viaţă veşnică” (Scrieri, parte I, în PSB, vol. 4, p. 41).

HARUL LUI DUMNEZEU SE DOBÂNDEŞTE NU CU PREŢUL BANILOR NOŞTRI, CI AL PROPRIEI NOASTRE VIEŢI. Dumnezeu nu vrea banii noştri, ci – aşa cum ne rugăm cu cuvintele de la ectenie – ca „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţă viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. La început, chiar şi Sfinţii Apostoli s-au temut că toate eforturile lor de mântuire sunt zadarnice, chiar dacă nu erau la fel de înstăriţi ca dregătorul cel bogat. De aceea, pentru că nu înţeleseseră încă faptul că ”mântuirea este – după cum spune Clement Alexandrinul (Ibidem, p. 48) – a celor curaţi la suflet” - L-au întrebat pe Mântuitorul Hristos: „Dar, cine poate să se mântuiască?” (Mc. 10, 26; Mt. 19, 25). De aceea, Petru a sărit ca ars zicând: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie!” (Mc. 10, 28). Astfel, spune Clement Alexandrinul, „fără să îşi dea seama, spunea că averea lui - despre care proverbul spunea că era de patru oboli, adică a şasea parte dintr-o drahmă antică, mai precis 15 centime – are aceeaşi valoare ca împărăţia cerurilor” (Ibidem, p. 49). Succesiunea apostolică nu s-a obţinut pe bani, nu prin simonie, adică nu prin vinderea celor sfinte pe bani. Ori, tocmai din această cauză, înţelegând în cele din urmă mesajul Mântuitorului Hristos, în momentul în care intuieşte intenţia lui Simon Magul - primul eretic din punct de vedere cronologic (Fapte 8, 9-25) - de a deveni Apostol cu ajutorul banilor, Sfântul Apostol Petru a fost cel care i-a dat de înţeles că nu are parte în treaba aceasta (Fapte 8,21) şi consideră că este „plin din fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (vers. 23).

BISERICA SE FUNDAMENTEAZĂ PE REZISTENŢA CREŞTINĂ CARE ASIGURĂ INDESTRUCTIBILITATEA ÎNLĂNŢUIRII SUCCESIUNII APOSTOLICE A EPISCOPILOR EI. Pentru a feri Biserica de întinarea păcatelor, şi în mod special, de simonie, Sf. Apostol Pavel face recomandarea specială ca hirotonia, adică transmiterea harului preoţiei prin punerea mâinilor, să fie administrată cu cea mai mare reponsabilitate: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat!” (I Tim. 5, 22). Face acest lucru pentru că, după cum afirmă tot el, atât preotul, cât şi episcopul, „se cuvine să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (Tit 1, 5-7).

Lipsa de transparenta financiară a frânt, de-a lungul secolelor, Biserica Mântuitorului nostru Hristos. În vremea Apostolilor, oare nu lipsa transparenţei în Biserică i-a ucis pe Anania şi cu Safira, femeia lui? Chiar Sfântul Apostol Petru a fost cel care a sesizat lipsa de transparenţă din interiorul primei comunităţi creştine: "Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinii pe care ai vândut-o? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută (banii) nu erau în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 4, 32-5, 12).

Când banul se interpune între om şi Dumnezeu, lanţul acestei succesiuni apostolice să poate rupe, aşa cum s-a petrecut în mod evident cu Biserica Romano-Catolică şi cea luherană. Atunci când noul papă, Leon al X-lea, ajuns şef al Bisericii Catolice în anul 1513, a introdus vânzarea indulgenţelor, pentru a dobândi fonduri în vederea încheierii lucrărilor la catedrala Sfântul Petru din Roma, Martin Luther (1483-1546) s-a ridicat împotriva acestuia. Astfel, la 31 octombrie 1517, în ajunul sărbătoririi zilei tuturor sfinţilor, Luther a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg, cele 95 de teze, care, începând de la condamnarea vânzării de indulgenţe, vor constitui ideile de baza ale lutheranismului. E drept că, în faţa abuzurilor, Luther ar fi trebuit să dea dovadă de rezistenţă creştină şi să procedeze după porunca şi modelul Mântuitorului nostru Hristos care, conştient că “nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12) cu atât mai mult lua, fără silă, cina cu vameşii şi păcătoşii. “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, afirmă Mântuitorului Hristos, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Mt. 18, 15-17).

ORIGINILE APOSTOLICE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. Până în mai 1999, reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice considerau în mod greşit că evanghelizarea în România s-a făcut în limba latină prin cucerirea Daciei de către romani, iar, în Evul Mediu, românii au fost reevanghelizaţi în limba slavă.[1] Această gravă eroare a făcut-o însuşi Papa Ioan Paul al II-lea care afirmase în 1991 că românii creştini ortodocşi au făcut parte din Biserica Bulgară.[2] De aceea, pregătind vizita în România, Părintele Patriarh Teoctist, cu atenţie şi sensiblitate, a subliniat importanţa recunoaşterii originii apostolice a creştinismului românesc de către Papa Ioan Paul al II-lea. Recunăscând că Sfântul Apostol Andrei este „primul nostru evanghelizator”, Întâistătătorul Bisericii Romano-Catolice şi-a corectat propria greşeală din 1991, făcând următoarea afirmaţie în faţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Iona I, 41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mrejele, au devenit „Pescari de oameni” (Matei 4, 19). După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. (…) Beatitudine, veneraţi Fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răscumpăraţi în Hristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Prea Sfintei Treimi care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.”[3]

De menţionat că, acest eveniment istoric bisericesc se petrecea în următorul context:

În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 14-15 noiembrie 2001, la propunerea I.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, s-a solicită plenului Sfântului Sinod să ia hotărârea solemnă prin care Sf. Apostol Andrei să fie declarat în mod oficial Patron Spiritual al României, iar ziua de 30 noiembrie să devină sărbătoare bisericească naţională (Temei nr. 4972/2002). De fapt, Sfântul Sinod, în şedinţele din anii 1994 şi 1997, constatase că în baza ştirilor aflate în tradiţia bisericească scrisă, ca şi a celor care circulau până în zilele noastre în tradiţia orală, Sf. Apostol Andrei este cel căruia îi datorăm, ca popor şi Biserică, predicarea Evangheliei pe teritorul României şi consacrarea creştinismului nostru de origine apostolică. Astfel, hotărârea Sf. Sinod nr. 8702/1993 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, începând cu calendarul pe anul 1995, iar hotărârea nr. 3399/1997 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei, cel Întâi chemat, să fie proclamat Ocrotitorul României şi înscris în acest mod în calendarul nostrum bisericesc (Revista BOR, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXIX, nr. 7-12, iulie-decembrie 2001, cf. pp. 549-550).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 30 noiembrie 2008
[1] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al bisericii române unite, Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ, Cluj-Napoca, 1994, p. 16: “Însă, prin slavizarea cultului, Biserica românească a fost ruptă de legăturile ei fireşti cu Roma de care, până atunci, a legat-o nu numai limba, originea etnică şi comuniunea credincioşilor ei cu popoarele latine, ci însăşi credinţa primită sub forma romană, sub oblăduirea căreia neamul nostru a trăit aproape o mie de ani. Ruptura a fost cu totul nefirească, fără voia şi fără ştirea poporului credincios, datorită acelui fatal destin al istoriei. Aceasta este pierderea ce o deplângem. Şi dacă totuşi nu ne-am pierdut fiinţa romană a neamului, aceasta desigur nu se datoreşte Ortodoxiei bizantine, cum cu totul arbitrar şi nejustificat şi-o revendică Ortodoxia românească antilatină, ci, dimpotrivă, se datoreşte, pe de o parte, deosebitei vitalităţi a neamului românesc, iar pe de alta, acelei credinţe creştine iniţiale, înveşmântate în haină latină romană, masele de credincioşi rostindu-şi în continuare, şi după migraţia slavilor, rugăciunile, de cel puţin două ori pe zi, aşa cum le-a moştenit din străbuni, în limba latină, transformată apoi în străromână şi română, iar duminica şi în sărbători, în biserică, până ce preotul recita slujbele în limba slavonă, pe care credincioşii nu o înţelegeau, ei îşi repetau rugăciunile latino-romanice”;
[2] Papa Ioan Paul al II-lea, în Discursul adresat Episcopilor din România aflaţi în vizită „Ad limina apostolorum”, sâmbătă, 23 martie 1991: „Unitatea dintre voi, întărită pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la unica Euharistie „taina dragostei, semnul unităţii, legătura carităţii” (Sacrosantum concilium, 47), se va susţine, mulţumită dialogului sincer şi colaborării efective pentru a înfrunta şi pentru a rezolva problemele cu care va confruntaţi. Vă va ajuta, sunt sigur, chiar şi în găsirea soluţiilor posibile pentru dificultăţile existente cu Biserica Ortodoxă, în baza respectului reciproc şi al efortului de a găsi înţelegere reciprocă, conform celebrei doctrine a Conciliului Ecumenic Vatican II. (…)
Acest text conciliant priveşte în mod evident şi Biserica catolică de rit bizantino-românească. Până în Evul Mediu, evanghelizarea în România a avut rădăcină latină, dar, când pământul românesc a căzut sub dominaţia Bulgariei, în ritul bizantin a fost introdusă limba slavă ca limbă liturgică. Făcând parte din Biserica Bulgară, românii s-au simţi, de fapt, pe orbita Bizanţului, deja separat de Roma”;
[3] Papa Ioan Paul al II-lea, Vom trece pragul mileniului trei cu martirii noştri şi cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă, cuvântare rostită la întâlnirea cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi membrii Sfântului Sinod, România, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 8 mai 1999, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, Anul CXVII, Nr. 1-6, ianuarie - iunie 1999, Bucureşti, p. 71;

VOCAŢIA MISIONARĂ A OMULUI MUNCITOR

2010-11-26T02:59:00.000-08:00

Fiecare om poate dobândi sfinţenia în împrejurările concrete ale vieţii sale, aşa cum sunt viaţa de familie sau locul de muncă. Meseriaşii, cărturarii, medicii etc., ca şi călugării sau preoţii, ating sfinţenia prin împlinirea misiunii pe care şi-au asumat-o, potrivit vocaţiei la care fiecare în parte a fost chemat de Dumnezeu. Munca, efortul depus pentru împlinirea misiunii, este de fapt fapta cea bună care, alături de har şi credinţă, contribuie la mântuire. Chiar dacă valoarea muncii depinde de felul de a fi al omului, care din comoara lui scoate pe cele bune sau pe cele rele (Mt. 12, 35), el nu poate pretinde să facă nişte lucruri mari şi minunate, demne de mântuire, doar pentru simplul fapt că se angajează într-o tehnicitate, că este doar „bun profesionist”, ci trebuie să-şi recunoască nevoia de ajutorul lui Dumnezeu.

Sufletul omului îşi găseşte împlinirea printr-o muncă de creaţie. Orice muncă este bună şi de folos, dar nici una nu sintetizează vocaţia misionară a omului mai bine decât actul creaţiei. Comportamentul artizanului (the craftsman) este un exemplu în acest sens. Opera sa, ghidată de idee, este rezultatul unui proces de fabricare care-l îl ajută să se desăvârşească. Acţionând în mod creator sau constructiv asupra lumii înconjurătoare pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, conform voinţei lui Dumnezeu, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine. De aceea putem spune că “omul sfinţeşte locul” numai în măsura în care el se sfinţeşte prin tot ceea ce face.

O dovadă a calităţii mântuitoare a muncii o demonstrează misiunea naşterii de prunci buni de către femeie, despre care Sântul Apostol Pavel spune următoarele: "Femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (I Timotei 2, 15). Asocierea actului zămislirii de prunci cu maternitatea, al cărui debut se petrece încă de la pubertate, înalţă femeia cu mult deasupra oricărui meşteşug creator al bărbatului, relevând totodată şi faptul că munca nu este un act spontan, ci unul constant şi de durată. “Naşterea – afirmă Sfântul Ioan Damaschinul - este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el”. Chiar dacă Sfântul Ioan Damaschinul pare că deosebeşte actul creaţiei de cel al naşterii, ambele - în egală măsură – nu sunt atceva decât forme de educare ale voinţei prin muncă. Prin urmare, vocaţia misionară a omului muncitor reprezintă de fapt o formă de reconsiderare a efortului dumnezeiesc care a condus la apariţia lumii văzute, de care din păcate protopărinţii noştri Adam şi Eva nu au ţinut cont, necesitând o remodelare a voinţei lor nestatornice, dezordonate şi rupte de Dumnezeu (Fac. 3, 16-19).

Pentru a tempera aspiraţiile orgolioase atât ale mişcărilor harismatice, cât şi ale tehnicităţii oamenilor de ştiinţă, trebuie să adăugăm faptul că dacă Dumnezeu nu are în plan să devenim creatori, inclusiv făcători de minuni, nu vom deveni, deşi avem datoria să muncim permanent şi din plin în acest sens. Însuşi actul zămislirii de copii, mai înalt decât oricare altă formă de creaţie umană, se face numai prin voinţa lui Dumnezeu. "Am dobandit om prin ajutorul lui Dumnezeu" (Facere 4, 1), recunoaşte primul om, Adam, în momentul naşterii lui Cain. “Fie voia Ta!”, rosteşte şi Fecioara Maria care, petrecându-şi viaţa în deplină puritate la Templul din Ierusalim, se vede nevoită să-L zămislească pe Însuşi Fiului lui Dumnezeu. Vocaţia misionară a Maicii Domnului, educată prin şlefuirea voinţei încă din fragedă pruncie, a făcut ca omenirea, la plinirea vremii (Gal. 3, 3), să ia act de minunea Creatorului Care, asemenea păsării phoenix, avea să se nască din propria creaţie, revelându-ne nouă, cu atât mai mult cu cât ne aflăm şi în postul Crăciunului, posibilitatea îndumnezeirii şi învierii umane.

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CREŞTINE

2010-11-18T02:45:00.000-08:00

C U V Â N T
la Duminica a 26-a dupa Rusalii, Intrarea în Biserică a Maicii Domnnului,
Ap.Efeseni 5, 8-19, Ev. Luca 12, 16-21 (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina), glas 1, voscr. 4

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CREŞTINE

RĂUTATEA, VRĂJMAŞA BUCURIEI CREŞTINE. O pildă din viaţa Cuviosului Antonie cel Mare, plecând de la exemplul diavolilor care nu suportă să-L slăvească pe Dumnezeu nici măcar cu preţul răscumpărării propriei lor mântuiri, combate apocatastaza (mântuirea tuturor fiinţelor la sfârşitul veacurilor – n.n.) plecând de la premisa că răutatea veche nu poate a fi bunătate nouă. Nesuferind dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, răutatea cea hulpavă şi acaparatoare nu are cum să se împărtăşească din bucuria întâlnirii creştine. Din această cauză, asemenea diavolilor din plida Cuviosului Antonie, oamenii înrăiţi nu vor suporta ca să intre în Rai, a cărui prefigurare o întâlnim în viaţa de acum sub forma slujbelor care au loc în Biserici. Ţinuta şi cuvintele acestor vulturi hulpavi trădează faptul că nu doresc să intre în comuniune bisericească, ci doar vizitează bisericile noastre doar ca să iscodească şi să ispitească; sunt neastâmpăraţi şi nu le place să zăbovească mai mult în Biserică tocmai pentru că le pângăresc cu necurăţia lor. Se plictisesc repede de slujbele bisericeşti, socotindu-le inutile, şi se dispensează de ele ca de un lucru nou folosit şi murdărit, în loc să înveţe să le valorifice potrivit naturii şi scopului lor. Din păcate, întrucât prezenţa la biserică este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, oamenii înrăiţi de diavol se vor depărta imediat, dar ducând cu sine şi pe cei slabi în credinţă. De fapt, acesta şi este motivul pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta participând la slujbele bisericeşti ştiut fiind că „din zilele lui Ioan Botezatorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12).

BISERICA, OCROTITOAREA BUCURIEI CREŞTINE. Pentru a înţelege cum răutatea afectează bucuria creştinilor, Clement Alexandrinul recurge la metafora icoanei copiilor care-L ascultă atenţi pe Fiul lui Dumnezeu: “Pedagogul se numeşte Mântuitorul Iisus Hristos.Uneori se numeşte pe El însuşi Păstor, spunînd «Eu sînt păstorul cel bun» (Ioan 10, 11). Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Mântuitorul Iisus Hristos este Pedagogul Care păstoreşte pe copii” (în Scrieri, Partea I, PSB, vol.EIBMBOR, 1982, p. 190). Acest scriitor creştin, interpretând citatul biblic de la Is. 66, 12-13 - «Copiii lor, spune Scriptura, se vor urca pe umeri şi pe genunchi, vor fi mingîiaţi. în ce chip va mîngîia mama pe cineva, aşa vă voi mîngîia şi Eu» - descrie pedagogia lui Dumenzeu în felul următor: “Mama atrage pe copii la sine, şi noi căutăm pe mama noastră, Biserica. Tot ceea ce este slab şi gingaş, tot ceea ce are nevoie de ajutor din pricina slăbiciunii, este plăcut, dulce şi încântător , unuia ca acesta Dumnezeu nu-i refuză ajutorul său” (Ibidem, p. 173). Din păcate, mulţi dintre noi ignorăm spune tot Clement Alexandrinul faptul că numai “unde este credinţa, acolo este şi făgăduinţa” (Ibidem, p. 178). Din cauza ignorării acestui fapt apar reproşurile pe care unii, mai îndrăzneţi, le aduc lui Dumnezeu că nu ar avea gijă de Creaţia Sa, de oamenii care o populează, considerându-se cu toţii copiii ai Săi. Numai că, Sf. Ap. Pavel stabileşte clar condiţia catalogării oamenilor drept fii ai lui Dumnezeu, când spune: «Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci, dar cu mintea fiţi desăvîrşiţi» (I Cor. 14, 20). În acest sens, soluţia menţinerii entuziasmului întâlnirii creştine o arată foarte clar Sf. Ap. Petru: “Lepădînd, deci toată răutatea şi tot vicleşugul şi iăţărnicia şi pizma şi clevetirea, ca nişte prunci de curînd născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc, ca să creşteţi cu el spre mîntuire” (I Petru 2. 1-2).

PARADOXUL COMUNICĂRII EXCOMUNICANTE

2010-11-10T05:08:00.000-08:00

Geostrategii europeni profund ataşaţi valorilor creştine au ajuns la concluzia că paradoxul adevărurilor multiple reprezintă de fapt un exemplu de logică absurdă. Tonul a fost dat de Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, care - pe fondul dezbaterilor privind locul străinilor în societatea europeană, în special a musulmanilor, dar şi a comunităţilor de romi - a anunţat faptul că "multiculturalismul a eşuat" sub pretextul că „persoanele care aparţin unor culturi diferite nu pot să trăiască în armonie”. Consecinţele acestui anunţ asupra gândirii de tip postmodernist, care a dominat până acum societatea europeană, sunt bulversante.

Spre exemplu, conform teoriei deconstructivismului, puralitatea postmodernistă a încercat să transforme adevărul obiectiv într-un număr infinit de adevăruri susţinute în funcţie de interesul subiectiv, potrivit principiului o formulare poate fi exactă la un nivel de gândire şi inexactă la un altul. Datorită acestui principiu multiculturalist, care impunea un număr imens de soluţii diferite, s-a putea ca pluralismului postmodernist să cadă în desuetitudine, cel puţin în spaţiul Uniunii Europene.

Datorită problemei integrării străinilor în Uniunea Europeană, se pare că geostrategii europeni au înţeles că, în ciuda faptului că, datorită imaginaţiei, mintea omului este gata să accepte orice scenariu existenţial, natura umană nu poate întotdeauna să şi-l asume şi în realitate. Săpând fără discernământ în profunzime după noi şi noi scenarii existenţiale lipsite de sens şi care îl excludeau la unison pe Adevăratul Dumnezeu, s-a ajuns la situaţia paradoxală ca societatea europeană să fie absorbită de această preocupare, "îngropându-se de vie'' sub vraful propriilor incertiduni atât de natură lingvistică, cât şi cognitivă.

Din punct de vedere creştin, erodarea posmodernismului se datorează unei proaste articulări lingvistice şi, implicit, unei grave dezorientări sufleteşti. Teologic vorbind, cuvintele reprezintă o formă materializată a gândirii, care la rândul ei este o expresie a activităţii sufletului uman. Această concepţie, pe care Pr. Prof. Dumitru Stăniloae a consacrat-o în expresia “cuvântul exterior nu este decât expresia fragmentară a permanentului cuvânt interior”, credem că reprezenta luminiţa îndepărtată de la capătul bâjbâielilor postmoderne.

Episodul Turnului Babel, care poate fi reinterpretat în sensul teoriei nivelurilor înţelegerii umane, constituie o metaforă adecvată a procesului lingvistic şi cognitiv care a condus la decăderea multiculturalismului şi la prăbuşirea pluralismului postmodernist. În această accepţiune, Turnul Babel presupune mai multe niveluri de procesare cognitivă a realităţii care, deşi au condus la o varietatea lingvistică, au determinat în acelaşi timp golirea de sens a cuvintelor. Din acest punct de vedere, procesul de “amestecare a limbilor” nu mai apare ca pedeapsă divină, cât mai ales ca o consecinţă firească a “amestecării sensurilor” atribuite de posmodernism realităţii.

Poate o comuniune să fie excomunicantă? Din fericire, Pronia dumnezeiască Atotvăzătoare nu îl lasă pe om să se prăbuşească sub greutatea turnurilor de fildeş, fie babilonice, fie postmoderniste, în care tindea să se ascundă de ochiul Său ager şi vigilent. Anunţarea eşecului multiculturalismului denotă faptul că, în raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică. Să sperăm că sfârşitul „babiloniei” lingvistice şi semnatice, efect intrinsec al particularităţilor nivelelor de înţelegere umană, va avea un deznodământ fericit.

PĂCATUL DUBLULUI LIMBAJ, PRINCIPALA CAUZA A CLIVAJULUI BISERICESC

2010-10-28T23:50:00.000-07:00

Domul din Milano - una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei şi printre cele mai mari edificii bisericeşti romano-catolice ca mărime din lume - mi-au redat impresia propriei mele superficilităţi teologice. Experienţa a fost tragic de dureroasă! Raţionarea teologică rigidă mi-a fost frântă asemenea unei suliţe care se izbeşte violent de un bloc impenetrabil de marmură, ceea ce mi-a lăsat o singură opţiune: patinarea creştin-ortodoxă pe luciul unei viziuni teologice romano-catolice care refuza să mi se releveze. Devenit obiectiv turistic într-o lume profund secularizată, puteam păşi pe acoperişul Domului pentru a admira panorama oraşului. Înciudat de propria-mi superificialitate, călcând în picioare bolta acestui lăcaş de cult am avut sentimentul unui sacrilegiu. Fie monumentalitatea, fie sacralitatea sa m-au făcut să lăcrimez şi să simt dureros impactul cu masa rigidă a marmurei care-i servea drept acoperiş. Mă simţeam strivit nu de greutatea, ci de magnetismul acestui lăcaş de cult pe suprafaţa căruia alunecam cu flexibilitate patinând ca pe un cub de gheaţă. Magnetismul şi duritatea sa le-am perceput atunci ca pe o formă de tiranie ce a creat în fiinţa mea un sentiment de izolare pe care, din păcate, aveam să-l retrăiesc şi în alt context al vieţii mele. Astfel, aveam să înţeleg cum superficialitatea poate fi una din consecinţele dictaturii, indiferent de ce nuanţă ar fi ea.

De ce nu ar putea deveni şi superficialitatea un mod de teologhisire? Nu vreau să aduc un elogiu superficialităţii, dar, în condiţiile executării unui patinaj teologic pe acoperişul unui turn de fildeş care adăposteşte tezaurul de credinţă, observ cum superficialitatea ridică semne de întrebare, având cel puţin rolul de a irita, dând naştere unor contrareacţii. Extrapolând experienţa trăită pe Domul din Milano, pot afirma că ea este similară următorului fenomen: în orizontul larg al unei lumi tot mai secularizate, tendinţele de încapsulare ale Bisericii anunţă intrarea acesteia într-o primejdioasă spirală a tăcerii. Biserica devine treptat o cetate de apărare ai cărei ostaşi rătăcesc într-o lume desacralizată şi cărora li s-a ordonat, în duhul defunctei civilizaţii spartane, să se mai întoarcă doar pe scut sau sub scut. Cu alte cuvinte, ostaşii Domnului, aflaţi sub pavăza harului Duhului Sfânt, nu sunt lăsaţi să intre fără biruinţă în această cetate divino-umană. Doar pentru sacrificul lor, Dumnezeu mai are milă de cei care privesc izolaţi prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă ca printr-un ochean asediul la care este supusă Biserica Mântuitorului Hristos. Însă, îngrijorătoare nu este atât flexibilitatea, chiar şi atunci când îmbracă haina superificalităţii, cu care ostaşii Domnului se mişcă într-un univers secularizat, ci riscul ca ei să-şi asigure în mod laş un loc în Biserică prin utilizarea dublului limbaj.

Biserica se află sub asediu, iar clivajul datorat dublului limbaj este calul troian care o ameninţă din interior. Astfel, departe de a ne asuma rolul de simpli martori ai asedierii şi declinului ei, credem cu convingere în nevoia de revitalizare cu ajutorul harului lui Dumnezeu a funcţiei apologetice din interiorul Bisericii. Dar, pentru a fi credibilă, noua apologie creştină presupune dialog şi cooperare pe toate planurile pentru a evita pericolul clivajului care ameninţă unitatea Bisericii.

SFINŢENIA, FORMĂ DE REZISTENŢĂ ÎN FAŢA PĂCATULUI

2010-10-27T04:55:00.000-07:00

PRIN VIRTUTE LA VALOARE

(REZISTENTA PRIN VIRTUTE CA FORMĂ DE REVOLUTIE ÎMPOTRIVA PĂCATULUI)
Studiile de specialitate afirmă că economia adevarata se bazeaza pe nevoi, nu pe profit, iar această maximă este validă chiar şi într-o perioadă de criză! Mai mult, această viziune economică este corectă inclusiv din punct de vedere teologic atâta timp cât se pleacă de la premiza că sistemul slujeşte oamenilor, iar nu invers. Altfel, o eventuală contestare a celebrei expresii "slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor" s-ar putea explica numai izgonindu-l pe Dumnezeu dintr-un sistem al cărui unic interes este să îşi subordoneze voinţa oamenilor, răpindu-le treptat toate drepturile, fără a le oferi nimic în schimb, şi cu atât mai puţin "fericirea veşnică".

Obligaţia sacrificiului sub pretextul solidarităţii reprezintă un păcat, din punct de vedere teologic, şi un abuz, din punct de vedere social. În mod cert, în cazul în care lipseşte conştiinţa autosacrificiului, din ambele perspective această obligativitate reprezintă o crimă împotriva umanităţii. Atunci când se pleacă de la premiza etică şi religioasă a respectării valorii vieţii şi a demnităţii umane, rezistenţa în faţa unui asemenea abuz trebuie să conducă la justa restaurare a unei societăţi. Într-o ordine socială care acordă omului respectul cuvenit, opţiunea sacrificiului este una liberă şi necondiţionată, axată pe sentimentul de compătimire. Nimeni nu se poate pretinde artizanul păcii sociale în fapt când, în fond, reprezintă o sursă generatoare de conflict. Dacă cel care îşi permite să apese pe butonul sensibil al solidarităţii nu reprezintă el însuşi o victimă, riscă să piardă uşor controlul social, provocând revolta publică îndreptată împotriva lui sau a sistemului impus de el.

Este drept că o societate realmente creştină nu se poate naşte din resentimente, ci din sfinţenie. Dar, oare sfinţenia nu este o formă de revoltă împotriva păcatului? Din punct de vedere social, sfinţenia este, prin definiţie, o atitudine proactivă. Doar omul care a dobândit sfinţenia este în măsură să conjuge corect practica cu teoria, acţiunea cu reacţiunea, rezistenţa cu resentimentul, atitudinea activă cu cea pasivă. Este necesară instaurarea unei ordini sociale care să respecte cu adevărat principiile şi valorile creştine, în detrimentul uneia care susţine în mod fals "dreptul" la păcat! Dobândirea sfinţeniei într-o astfel de nouă societate ar depinde de gradul în care omul acţionează după virtute, iar nu după interes, adică operează cu acele calităţi care-i permit să nu se lase corupt de singura cauză care-i poate limita cu adevărat drepturile, adică de păcat.

Pe cât de adevărat este faptul că sângele sfinţilor şi martirilor a condus la înlocuirea unei ordini sociale cu alta, pe atât de adevărat este că o societate se dezvoltă doar prin transformarea oamenilor, iar nu prin exterminarea sau anihilarea lor! Sfântul este un om drept, iar din acest motiv creştinul nu poate vorbi despre păcat ca despre un "drept", ci, mai degrabă, ca despre o greşeală umană şi ca despre o limitare a drepturilor şi libertăţilor omului. În Sfânta Scriptură, cuvântul αξία exprimă conceptul de dreptate în sensul de corectitudine sau, mai precis, de vrednicie: „αξίως τοû Θεοû ” ("...vrednici înaintea lui Dumnezeu, Col. 1, 10; I Tes. 2. 12; III In. 1, 6). Sfântul Apostol Pavel descrie comportamentul omului creştin în felul următor: "Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii, să vă înnoiţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului" (Ef. 4, 22-24).

Păcatul limitează, în timp ce virtutea eliberează. Din această perspectivă, putem vorbi despre păcat ca despre o cauză principală a constrângerilor drepturilor şi libertăţilor umane. Însă, dictatura păcatului nu poate fi combătută decât prin sfinţenie. Altfel, apărarea drepturilor şi libertăţilor unei persoane nu se poate face decât în favoarea păcatului! Aşa se explică de ce Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să nu reacţionăm violent atunci când primim o palmă, ci să rezistăm, rezistenţa morală constituind gradul maxim de toleranţă. Palma încasată îmi reduce drepturile, dar mă şi poate corupe, în egală măsură, pentru că mă provoacă să greşesc. Dar, haideţi să vedem cum a procedat Mântuitorul Hristos când a încasat o palmă! L-a întrebat pe cel care îl pălmuia: "De ce mă baţi?" (In. 18, 23). Prin urmare, totuşi, forma de rezistenţă morală constă în curajul de a înfrunta public o situaţie, cerându-le socoteală persecutorilor. Cu alte cuvinte, trebuie să avem curajul mărturisirii publice a propriului nostru crez şi al aflării motivelor pentru care suntem persecutaţi din cauza lui. În modul acesta, Mântuitorul nostru Hristos ne arată faptul că rezistenţa morală nu înseamnă a închide ochii, ci de a cerceta realitatea. În interpelarea "de ce mă baţi" se simte totodată dorinţa de a-l deştepta pe cel care păcătuieşte tocmai făcând rău unui semen.

(articol determinat de decizia de reducere a indemnizatiei pentru creşterea copilului nou-născut pe fondul crizei economice globale şi ale măsurilor de austeritate pe care statul român intenţiona să le adopte)

AVEM NEVOIE DE SPERANŢĂ

2010-10-27T04:53:00.002-07:00

CAUZA PRINCIPALĂ A ACTUALEI CRIZE MONDIALE O CONSTITUIE CINISMUL, CARE A LUAT LOC ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ VIRTUŢII MILOSTENIEI (ASISTĂM, OARE, LA O EUTANASIERE ÎN STIL EUROPEAN A SOCIETĂŢII DE CONSUM?). Creştinii români nu trebuie să devină mai economi decât sunt, ci mai milostivi decât au fost până acum! Imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001, americanilor le era frică să mai iasă din casă şi, în consecinţă, economica SUA era în pericol din cauza faptului că scăzuse mult consumul. În această situaţie, autorităţile americane s-au văzut nevoite să încurajeze populaţia să consume pentru ca, astfel, să salveze economia ţării lor. La 9 ani de la celebrul atentat terorist, ţara noastră este în criză, Europa este în criză, iar soluţia nu o întrevedem în programele de austeritate impuse de autorităţi, surse inepuizabile doar de dialoguri polemice şi atitudini sociale ostile, ci în condiţia soteriologică a faptelor bune, în special cea a milosteniei creştine (în paranteză fie spus, măsurile de austeritate impuse în UE par a fi mai degraba o lovitură economică mortală aplicată deliberat societăţii de consum). În acest context social dramatic, revigorarea societăţii româneşti se va putea face doar prin implementarea cu ajutorul Bisericii de programe educţionale care să conducă la formarea de unor noi lideri, mai tineri, care să transfere din plan teologic în cel social beneficiile virtuţii milosteniei sau ale carităţii creştine.

REZISTENŢA PRIN SFINŢENIE. În aceste momente de cumpănă pentru întreaga societate românească avem nevoie de speranţă, dar o speranţă fundamentată nu pe promisiuni politice, sociale sau economice, ci pe încrederea în pronia sau providenţa lui Dumnezeu."Cînd frații tăi te jupoaie cu nemila lor, este semnul cel din urmă", spunea Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic într-un interviu acordat cotidianului "Curierul Zilei" în ziua de 26 mai 2010. În vremuri de restrişte, poporul român a ştiut să recurgă la Biserică ca la cel mai important bastion de apărare în faţa nenorocirilor abătute asupra lui. Aşa se cuvine să facă şi de data aceasta, nelăsându-se ispitit de a alege alte forme de rezistenţă decât cele bineplăcute lui Dumnezeu. Oricât de îndreptăţită ar fi indignarea oemnilor în faţa răului, rezistenţa prin sfinţenie este singura cale pe care Biserica ne poate sfătui să o urmăm. Este ea o utopie sau o realitate demnă de luat în considerare?

BIRUIŢI NECAZURILE! Primul mesaj pe care îl desprindem din vieţile sfinţilor este acela că nu se cuvine să ne lăsăm biruiţi de necazuri! În contextul în care suntem ameninţaţi de sărăcie şi alte nenorociri care decurg din aceasta, mai are rost să vorbim de sfinţenie, de ascultare, de supunere? Prima tendinţă a oricărei fiinţe de pe faţa acestui pământ este aceea de a recurge la tehnica autoapărării. Păi, dacă nu noi, atunci cine să ne mai apere? Însă, răspunzând la această întrebare retorică pentru mulţi dintre oameni aflăm, de fapt, în ce constă sfinţenia umană.

SUFERINŢA PENTRU CREDINŢA ÎN MÂNTUITORUL HRISTOS. Sfinţenia reprezintă singura forţă la care poate recurge creştinul. Despre "sfinţii care vor judeca lumea" (I Corinteni 6, 2), aflăm de la Sf. Ap. Pavel că le plăcea, în general, „să se laude în suferinţe” (Romani 5, 3). Mântuirea şi sfinţenia creştinului îşi are rădăcina în voinţa de a suferi pentru credinţa în Mântuitorul Hristos! Dacă am reuşi să convertim suferinţa noastră cotidiană în suferinţă pentru Mântuitorul Hristos, creştinii ar răbda mai uşor nenorocirile care se abat asupra societăţilor în care trăiesc.

MANIFEST ÎMPOTRIVA ABUZULUI, ŞANTAJULUI ŞI INTIMIDĂRII

2010-10-27T04:53:00.001-07:00

"Căci asuprirea poate să facă nebun pe un înţelept" (Ecclesiastul 7, 7)

OBSERVAŢII PE MARGINEA UNUI SONDAJ. COEFICIENTUL SCĂZUT DE ÎNCREDERE AL BUCUREŞTENILOR. În mod paradoxal, condorm "Cartografierii sociale a Bucureştiului" realizate în perioada martie - mai 2010 de către Departamentul de Sociologie al Facultăţii e Ştiinţe Politice SNSPA din Bucureşti, aproape 30% din populaţia Bucur eştiului a apelat la vrăjitori (meteahnă despre care se pot găsi infor maţii accesând blogul Monitor Religios) pentru a li se ghici în cărţi, în cafea sau în palmă, deşi jumătate din bucureşteni declară că merg regulat la biserică, iar preoţii lor beneficiază de un nivel înalt de încredere. Totodată, acelaşi studiu relevă faptul că oamenii nu prea ştiu pe cine pot conta, adică nu prea ştiu de fapt în cine să aibă încredere atunci când sunt lăsaţi să se orienteze singuri. Cu alte cuvinte, deruta bucureştenilor este determinată de coeficientul scăzut de încredere. Credem că acest coeficient de încredere poate fi cuantificat aşa cum se poate măsura, spre exemplu, gradul de inteligeţă al unei persoane.

1. CONFISCAREA SENTIMENTULUI DE ÎNCREDERE SAU DESPRE DEZORIENTAREA MORALĂ A OMULUI CONTEMPORAN PRIN ALTERAREA COEFICIENTULUI DE ÎNCREDERE. Dezorientarea morală a omului contemporan este cauzată de confiscarea încrederii prin transformarea acesteia dintr-un sentiment atribuit virtuţii credinţei într-un produs de consum al zilelor noastre. Această confiscare nu are legătură cu naivitatea sau ignoranţa omului, ci cu vicierea atmosferei de libertate în care se cuvine să vieţuiască omul prin înşelarea încrederii acestuia. În această situaţie, considerăm că mai fericită a fost sluga sutaşului vindecată de Mântuitorul nostru Hristos (Mt. 8, 5-13), decât este omul contemporan din societatea de consum a cărui încredere îi este permanent înşelată. Este vorba despre aplicarea unor tehnici şi practici de seducţie prin care se caută capitalizarea încrederii, ceea ce a transformat imagologia într-o artă a disimulării. Nu erodarea capitalului de încredere, în limbajul sociologilor, ci anihilarea virtuţii credinţei prin confiscarea sentimentului de încredere este cauza dedublării omului contemporan. Sub presiunea psihologică a problemei credibilităţii, omul devine şantajabil. Pentru a putea să îşi satisfacă nevoile personale - aşa cum sunt cele legate de dezvoltarea, alimentarea, reproducerea şi apărarea propriului organism - omul va căuta să se salveze instinctual din captivitatea emoţiilor comercializându-şi propriile sentimente.

2. ANIHILAREA RESPECTULUI DE SINE. Mai grav este că, atunci când este sărăcit total de sentimente, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Pe de o parte, din punct de vedere teologic, grija omului faţă de suflet, iar nu faţă de propria biografie (diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev , într-o prelegere "Despre Hristos" constată că "diferenţa dintre biografie şi "viaţă" este comparabilă cu cea dintre tablou şi icoană. Icoana nu vrea să surprindă amănuntele fireşti după felul zis "realistic": realismul icoanei constă din ceea ce kniazul Alsufiev - remarcabil specialist în arte din Rusia de la începutul sec. XX - a spus prin cuvintele: "icoana deformează vizibilul de dragul reconstituirii sensului său lăuntric") - sursă de alimentare a respectului faţă de sine - este o condiţie soteriologică, pe de altă parte însă, din punct de vedere imagologic, atenţia cinică şi exagerată acordată propriei biografii şi imagini - axată doar pe valoarea estetică - riscă în cele mai multe cazuri să aibă un deznodământ dramatic pentru demnitatea umană. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie accentul pus doar pe imagine constituie unul dintre motivele pentru care frumuseţea este sclava sexualităţii. Această exemplificare scoate în evidenţă deosebirea dintre respectul de sine şi încrederea în sine. În timp ce primul sentiment se consolidează pe baza realizărilor care se regăsesc în biografia personală, cel de-al doilea umple în mod superficial doar golul lăsat de nişte frustrări acumulate de-a lungul timpului.

3. TENDINŢA DE TRANSFORMARE A OMULUI ÎN SCLAV MODERN AL SOCIETĂŢII DE CONSUM. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare asupra persoanelor, sunt create premizele necesare instaurării unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza sclaviei contemporane o constituie posesivitatea acelor oameni care, asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde, abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie "fondurile uliu". Conform Radio Vatican din 16 iunie 2010, Arhiepiscopul Silvano Maria Tomasi, observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă ONU din Geneva, ar fi lansat la cea de-a 14-a sesiune a Consiliului pentru Drepturile Omului un apel contra programărilor falimentare ale ţărilor mai sărace datorită aşa-numitelor „fondurile uliu” care aduc şi mai multe avantaje ţărilor bogate. Explicând semnificaţia sintagmei, Monseniorul Tomasi afirmă că "fondurile uliu sunt fonduri sau investiţii ce iau numele de la această pasăre răpitoare care dezosează carcasele altor animale sau care atacă atunci când un animal este gata să moară. Cu alte cuvinte, „fondurile uliu” sunt fonduri speculative care cumpără la preţuri mici datoriile ţărilor în curs de dezvoltare, de la creditorii publici sau privaţi, dar mai ales de la Stat. După aceea, compania care cumpără datoria la un preţ foarte redus se adresează ţării datoare, în mod cu totul legal, pentru rambursarea datoriei iniţiale, ba mai mult mărind cererea şi cerând şi interesele, aşa încât costul iniţial devine tot mai mare. Când ţara respectivă nu poate plăti, mai ales ţări în curs de dezvoltare din Africa (dar, principiul este perfect valabil şi pentru ţarta noastră, dacă ne gândim, spre exemplu, la scandalul Roşia Montană - n.n.), aceste „fonduri uliu” încearcă să ia bani din finanţările publice sau din vreo resursă primară a acestei ţări, precum petrolul sau alte materii prime, în aşa fel încât nu doar să recupereze cheltuielile iniţiale dar şi să obţină profit în dauna acestor ţări”. Monseniorul a precizat că se referă la companiile americane sau europene, active în ţări din Africa, precum Zambia, Congo, Camerun, Sierra Leone. De altfel, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat, încă din decembrie 2008, că statele bogate şantajează ţările sărace. "Recenta criză demonstrează cum activitatea financiară poate fi în anumite momente egoistă, lipsindu-i orice considerent pe termen lung al binelui comun", a spus Papa cu ocazia mesajului anual "Luptând împotriva Sărăciei pentru a Construi Pacea".

4. PROVOCARĂI ŞI AMENINŢĂRI CU SCOPUL ANIHILĂRII INFLUENŢEI BISERICII ÎN SOCIETATE. Politicul, ca exponent al laicităţii, nu trebuie să violeze libertatea religioasă. Cu toate acestea, puterea politică exploatează religia conform propriilor sale interese conducând, deseori prin şantaj, alteori prin seduţie, la crearea premiselor creării unei credinţe fără morală, faptic o ideologie creştină sterilă, şi a unei etici laice fundamentaliste.

Promisiunea construirii Catedralei Mântuirii Neamului din pisania actualei Catedrale patriarhale

2010-10-27T04:52:00.002-07:00

În momentul în care Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie (1925), vechea Catedrală mitropolitană avea să devină, cu precizarea expresă că doar în mod provizoriu, Catedrală patriarhală. De aceea, primul patriarh Miron Cristea (1925-1939) a căutat să dea învechitei catedralei o înfăţişare adecvată noii funcţii pe care o avea de îndeplinit, printr-o restaurare menită să o apropie cât mai mult de forma originală. Ca urmare, în vara anului 1932 biserica a fost închisă şi restaurată, atât în interior, cât şi pe dinafară. Banii necesari lucrărilor de restaurare au fost adunaţi prin mijloace proprii de către patriarhul Miron Cristea.

Odată cu intensificarea demersurilor necesare construirii Catedralei Mântuirii Neamului, prof. Gheorghe Vasilescu este cel dintâi care a atras atenţia asupra faptului că pisania scrisă cu vopsea roşie şi neagră pe peretele apusean al pronaosului, deasupra uşii de intrare în actuala Catedrală patriarhală, consemnează caracterul provizoriu atribuit vechii Catedralei mitropolitane de către primul patriarh Miron Cristea: “Cu vrerea Tatălui, ajutorul Fiului şi întărirea Duhului Sfânt, ziditu-s-a această sfântă biserică de Constantin Vodă Şerban la 1655, ca mănăstire, şi s-a zugrăvit şi s-a isprăvit de Radu Leon Vodă la 1688, fiind mitropolit Teodosie. La acest an, mutându-se de fapt Domnia ţării de la Târgovişte la Bucureşti, a devenit catedrala Mitropoliei Ungrovlahiei. In cursul vremurilor a fost reînnoită şi întregită cu unele adause şi anume: la 1799 de mitropolitul Dositei; în anii 1828-1834 de mitropolitul Grigorie al IV-lea Dascălul şi, după moartea lui, de Locotenenţa episcopilor săi; apoi de mitropolitul Nifon, în 1850-1975, şi Iosif, în două rânduri, 1886-1893 şi 1896-1899; iar în anii 1932-1935, fiind cu totul învechită, a fost restaurată în întregime, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, în zilele M.S.Regelui Carol al II-lea, de IPS Patriarh al României, Dr.Miron Cristea, cu cheltuieli de 5.000.000 lei, adunaţi cu multe greutăţi în vremi de mari lipsuri economice, făcându-se din nou toată tencuiala şi pictura în fresco, tronurile regale, scaunele arhiereşti şi strănile, postamentele pentru sfintele moaşte, vitrourile ferestrelor, calorifer, lumină electrică, soclul de piatră, reparându-se părţile stricate din catapeteasmă şi coloane, şi dându-i-se forma originală prin delăturarea corului, a adauselor de la pridvor şi destuparea ferestrelor la turle, ca să mai poată sluji de catedrală Patriarhiei Române până când împrejurările economice favorabile vor îngădui înfăptuirea ideii de a zidi o măreaţă biserică a Mântuirii Neamului, drept mulţumită Milostivului Dumnezeu pentru întregirea ţării în hotarele sale fireşti. Pictura s-a executat de pictorul Dimitrie Belizarie”.

AVEM NEVOIE DE DUMNEZEU ŞI DE BUN-SIMŢ

2010-10-27T04:52:00.001-07:00

AVEM NEVOIE DE BUN-SIMŢ. Conform jurnalistului Dumitru Manolache de la cotidianul Ziarul Lumina, chiar dacă s-au făcut puţine studii de opinie despre bunul-simţ, totuşi cele recente (GFK Custom Research Worldwide - 2006, Metro Media Transilvania - 2007) au relevat faptul că numai 6% dintre români sunt siguri de buna lor creştere (bun simţ) şi că aproape 60% dintre minori indică televizorul ca fiind lucrul cel mai de preţ pe o scară a indispensabilului, cărţile ajungând doar la un procent de 7% (cf. Ziarul Lumina, anul IV, nr. 152, luni, 5 iulie 2010, p. 1-16).

"Bunul simţ este o treaptă esenţială a mânturii umane. Păcatul se cuibăreşte cu uşurinţă în firea umană nemulţumitoare atunci când omul nu are curajul de a afirma adevărul. Dumnezeu, Adevărul Absolut, poate fi perceput astfel doar de oamenii de bun simţ. Bunul simţ este o condiţie esenţială pentru cei care vor să devină buni creştini. Redeşteptând bunul simţ în credinţa umană, prin propria sa Înviere, dar şi a altor persoane, aşa cum a fost, spre exemplu, cazul fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56), Mântuitorul nostru Iisus Hristos a căutat să stârnească semenilor Săi gustul pentru restaurarea fiinţei umane. Or, restaurarea înseamnă înviere, iar învierea în Hristos înseamnă îndumnezeire" (cf. Pr. Bogdan Teleanu în predica "Biserica, laboratorul mântuirii", alcătuită în data de 5 noiembrie 2008", a se vedea blogul "Monitor religios").

NEVOIA NE INVATA SA RESPECTAM VOIA LUI DUMNEZEU. Nevoia te învaţă!, spune un vechi proverb românesc. Însă, nevoia nu reprezintă o motivaţie suficientă, chiar dacă unii, cum ar fi Abraham Maslow (acesta propunea in 1943, in articolul “A Theory of Human Motivation”, o piramida a nevoilor), spre exemplu, o consideră suficientă pentru a explica motorul care generează mişcările executate de om în această viaţă. Ştiinţific, în spatele principiului nevoilor care setează viaţa omului se ascund, de fapt, legile naturii. Teologic, Dumnezeu a fixat, fie direct, fie indirect, inclusiv si legile naturii (Facere 1,1). Practic, originea nevoilor se regaseste in pierderea comuniunii depline a omului cu Dumnezeu. Astfel, nevoile sunt o consecinta a pacatului stramosesc. Atata timp cat a existat o consonanta deplina intre voia omului si voia lui Dumnezeu nu existau nevoi. Prin urmare, putem concluziona ca, prin absenta Sa, Dumnezeu face loc nevoilor in lume, acestea nefiind altceva decat golul pe care s-a creat prin sfasierea comuniunii divino-umane. Cu alte cuvinte, sfintenia presupune anihilarea nevoilor umane.

DUMNEZEU, UNICUL NECESAR (Cuv. IOAN DE LA VALAAM, Fericirile în „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 137). Iar dacă vedem cum virtutea ascultării duhvniceşti, semn că oile îşi urmează cu încredere păstorul rânduit de Dumnezeu, se alterează pe zi ce trece (lucru indicat de sondajele care arată procentul minim al celor care consideră că au bun simţ) acest lucru se datorează, credem noi, tocmai din cauza nevoilor. Fără un minim bun-simţ, oamenii rătăcesc pentru a-şi satisface diverse nevoi, care se dovedesc adeseori false ţinte, părăsind calea mântuirii. Astfel, dau dovada ca au uitat că, în domeniul nevoilor personale sau de grup, prioritatea o constituie Dumnezeu, Unicul Necesar.

Desi se confrunta cu probleme majore, din cauza pasivităţii, crestinii BOR se comporta cu sfiiciunea unor minoritari

2010-10-27T04:51:00.002-07:00

CELE MAI RECENTE STUDII CONFIRMĂ O METEAHNĂ MAI VECHE A ROMÂNILOR, ŞI ANUME PASIVITATEA. Potrivit jurnalistului Georgian Moroşan, care citează raportul organizaţiei Minority Rights Group, publicat în data de 1 iulie 2010 (în Curentul, 2 iulie 2010), relevă faptul că intoleranţa religioasă a devenit una din cauzele majore ale persecuţiilor în tot mai multe ţări din întreaga lume. Această situaţie trebuie corelată cu cea oferită de recentul sondaj CURS (citat de cotidianul Evenimentul Zilei, 3 iulie 2010) care demonstrează faptul că, dintre categoriile supuse în mod obişnuit discriminării, nivelul de toleranţă este mai ridicat în cazul personelor de altă religie, care manifestă pasivitate în faţa acestui fenomen. În concluzie, desi intoleranţa şi persecuţiile asupra minorităţilor au devenit un "modus vivendi" în societatea contemporană, crestinii Bisericii Ortodoxe Romane, majoritari, dar pasivi în ţara noastră, se comportă ca o minoritate, deşi BOR este principala instituţie bisericească românească şi se confruntă cu problemele majore ale societăţii româneşti. De ramarcat că, această pasivitate românească a creat întotdeauna un vid care a permis dominaţia unei puteri intolerante în societatea noastră.

ÎN ROMÂNIA, MAJORITATEA SUFERĂ DE COMPLEXUL MINORITARULUI. Desi se confrunta cu problemele majore, dintre care cea mai importantă este determinată de fenomenul secularizării din ce în ce mai accentuate a societăţii româneşti, din cauza pasivităţii, caracteristice întregului popor român, crestinii BOR se comporta cu sfiiciunea unor minoritari. În contextul în care s-a făcut atâta lobby pentru drepturile minoritarilor, în România s-a ajuns în situaţia paradoxala ca minorităţile să se comporte ca nişte majorităţi şi, invers, ca, pe fondul unei metehne mai vechi, care constă în propria pasivitate. majoritatea să sufere de complexul minorităţii. Scopul acestei presiuni dirijate, pe care cei care au animat-o (în special tocmai de adepţii filozofiei lui Karl Popper), de altfel, l-au şi atins, nu a fost atât acela de a distruge majoritatea, ci de a discredita pentru a o controla prin subordonare ei , uneori, chiar faţă de propria minoritate.

METEAHNĂ CONSIDERATĂ DE POPOR CA FIIND SALVATOARE. Pe de altă parte, corelând datele sondajele menţionate mai sus cu recentele observaţii ale profesorului Ian McGregor de la departamentul de psihologie al Universităţii York, publicate în The Telegraph (7 iulie 2010), referitoare la faptul că "îngrijorarea reprezintă rădăcina extremisului religios", ajungem la concluzia că, în România, se încearcă în mod deliberat, dar fără succes tocmai din cauza pasivităţii româneşti, o escaladare a extremismului religios. Făcând disctincţia între extremismul religios şi credinţa religioasă puternică, prof. McGregor a făcut următoarea observaţie interesantă, care ne determină să considerăm pasivitatea românilor semn al unei convingeri religioase puternice şi sănătoase: "Convingerile religioase puternice sunt asociate cu o activitate scăzută a unei părţi din creierul umane (in the anterior cingulate cortex), şi anume cu acea parte a lui care, de regulă, anticipează stările de îngrijorare".

PASIVITATEA ROMÂNILOR TRĂDEAZĂ LIPSA UNOR PROIECTE INSTITUŢIONALE MAJORE CU IMPACT NAŢIONAL, VIABILE ŞI DE VIITOR PE TERMEN LUNG. Să învăţăm de la americani măcar simplul fapt că, nici atitudinea pasivă, nici cea reactivă, nici măcar cea activă, ci doar cea proactivă reprezintă cheia realizării personale şi instituţionale. Ori, prima condiţie a mentalităţii proactive este aceea de a ne face planuri şi a schiţa proiecte de viitor cu scop precis şi obiective măsurabile. Românilor le este frică de viitor, acesta fiind pentru ei sacru şi inviolabil. Din cauza necazurilor şi a nevoilor pe care şi le-au satisfăcut întotdeauna cu greu, există credinţa în popor că viitorul aparţine doar lui Dumnezeu şi, din această cauză, românilor le este frică să viseze cu ochii deschişi. Aceste afirmaţii capătă sens când ne referim la Ana Blandiana, care descria pasivitatea românilor în felul următor: "Noi (românii) ne-am purtat întotdeauna în istorie ca şi când am fi ştiut că timpul lucrează în favoarea noastră şi că, oricum, luptând nu am realiza mai mult" (Ana Blandiana, Cine sunt eu?, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 48). Mai mult, pr. Dumitru Stăniloae spunea în acelaşi sens: "Românul, prin bogata sa experienţp nu se lasă atras de primul impuls. El ştie care va fi rezultatul final al unei asemenea grabe. El îşi alege atitudinea prin lumina ultimelor urmări"(Dumitru Stăniloae, reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elian, Bucureşti, 2001, p. 41).

VISUL MEU PENTRU ROMÂNIA (La Judecat de Apoi, Dumnezeu ne va întreba: "Românilor, ce aţi făcut cu ţara voastră?". Sper că nu vom răspunde ca nişte leneşi: "Doamne, te-am ştiut că eşti aspru şi, de aceea, am îngropat-o... în pământ", cf. Mt. 25, 14- 30). Mai există o singură speranţă pentru viitorul acestei naţiuni! Cred că România se va schima doar atunci când fiecare român va învăţa şi va îndrăzni să viseze frumos la viitorul ţării lui, va putea să ignore nevoile şi să se bucure de tot ceea ce are în patria sa şi va crede în reuşita planurilor sale de viaţă. Fără să fiu extremist, nici de dreapta, nici de stând, afirm cu convingere că românii vor îndrăzni să viseze la fericirea naţiunii lor abia atunci când nu îşi vor mai inhiba stările de îngrijorare, cauza principală a pasivităţii lor generalizate, ci vor începe să elimine problemele cu care se confruntă, construind în mod programatic propriul lor viitor. Şi, întrucât orice proiect trebuie să aibă un scop, cred că cel mai potrivit dintre toate este cel sugerat de filozoful Constantin Noica (Gabriel LIICEANU, ADSUM? Modelul cultural Noica şi urgenţele istoriei în „22”, an I, nr. 45, 23 noimbrie 1990, p. 16). Parafrazându-l, consider că cel mai potrivit scop al oricărui proiect pentru România trebuie să plece de la perspectiva unei Judecăţi de Apoi a fiecărei naţiuni. De aceea, blestemaţi sunt cei care îşi trădează ţara! Şi pentru că ne mântuim individual, nu global, facem precizarea că obiectivele, clare şi măsurabile, pentru a avea o bună "prestanţă" înaintea Judecătorului Suprem, sunt stabilite de faptele fiecărui român în parte şi constituie certificatele cu care aceştia se prezintă înaintea Acestuia la Judecata de Apoi atunci când, pe lângă alte o sumedenie de întrebări li se va pune şi aceasta: "Tu, ce ai făcut pentru ţara ta?".

DESPRE DISCERNĂMÂNT: DUMNEZEU, LUMEA, OMUL

2010-10-27T04:51:00.001-07:00

ÎN ROMÂNIA, SINUCIDEREA A DEVENIT UN FENOMEN ÎNGRIJORĂTOR. "Potrivit raportului Institutului Naţional de Medicină Legală pe 2009, peste 71% dintre decesele înregistrate în 2009 au fost cauzate de circumstanţe accidentale, în timp ce 25% dintre morţi au survenit în urma tentativelor de sinucidere. În 2009 s-au inregistrat 2.953 de sinucideri, numărul persoanelor decedate fiind mai mare decât în 2008, când la nivel natoinal au fost inregistrate 2.802 morti. 80% dintre persoanele care s-au sinucis au fost bărbaţi. Fenomenul sinuciderii ne îndeamnă să medităm la faptul că viaţa omului trebuie să fie pusă în valoare şi valorificată cât mai mult, iar nu privatizată până la epuizare prin golire de sens. Din păcate, tendinţa socială arată că ne îndeptăm din ce în ce mai mult spre o privatizare excesivă a vieţii noastre personale, ceea ce, potrivit principiului entropiei, conduce la diminuarea calitativă a personalităţii unui om şi la eşecul vieţii în plan personal, în cel mai nefericit caz, sfârşind prin sinucidere. Ori, învăţătura creştină - afirmând faptul că viaţa este un dar de la Dumnezeu ce nu poate fi confiscat de nimeni, nici măcar de diavol - nu permite omului să penduleze periculos între cultura vieţii şi cultura morţii, ci îi indică în mod ferm linia de echilibru care să îi permită să păşească fără să scufunde în marea de probleme a acestei lumi.

DESPRE FORMA SPIRALATĂ (SPIROIDALĂ) A RĂZBOILUI DUHOVNICESC. Între cultura morţii şi cultura vieţii este un război permanent care îmbracă diverse forme şi în care oamenii nu trebuie să devină victime. Există războaie militare, culturale, religioase, ecologice. Uneori, un război se duce pe toate fronturile, alteori numai pe o parte din acestea. Victoria finală depinde, în mare parte, şi de gradul de rezistenţă opusă inamicului pe fiecare din aceste fronturi. Pe termen lung, organizarea formelor de rezistenţă pot să dea rezultate surprinzătoare în privinţa adevăraţilor învingători. Chiar şi în cazul unei înfrângeri, se produce un fenomen de spirală, care cu greu poate fi înăbuşit. Cu alte cuvinte, ce pare fi victorios astăzi, mâine poate aluneca pe o pantă descendentă, contribuind astfel la schimbările sociale. De cele mai multe ori, încercările de înăbuşire a rezistenţei, concentrată în nucleul dizidenţei, s-au transformat în eşec întrucât singurul lor efect a fost acela de a victimiza. De aceea, Mântuitorul Hristos îi spune Sf. Ap. Petru în momentul prinderii Sale că "cine scoate sabia de sabie va pieri". Cu alte cuvinte, curentul de simpatie captat de victime poate fi convertit uşor într-un val de antipatie împotriva oricărei puteri intolerante.

DUMNEZEU NE VREA MAI AGERI SUFLETEŞTE. Şi, pentru că nimic nu se pierde, ci totul se transformă, constatăm că spirala istoriei are două faţete: una care se afirmă public, iar alta care se manifestă prin tăcere. Cu cât spirala tăcută devine mai consistentă şi absoarbe suficientă energie de la spirala care se manifestă public, cu atât schimbările devin mai dramatice. Aceste schimbări pot fi atenuate numai prin tact şi răbdare. Scufundarea Sf. Ap Petru din cauza necredinţei sale, este simptomatică pentru cei care pierd şi intră în acest fenomen de spirală. Victoria este o chestiune de echilibru între putere şi opoziţie, între cenzură şi dizidenţă, iar balanţa o poate ţine numai virtutea credinţei. Echilibrul acesta este ca mersul Sf. Ap. Petru pe valuri: orice formă de intoleranţă reprezintă un exces care tulbură starea de echilibru. Prin urmare, victoria totală se obţine prin tolerarea dizidenţei, nu prin nimicirea ei. Anihilarea oricărei forme de rezistenţă se cuvine să fie făcută după principiul victoriei de ambele părţi. În lume, acest echilibru se păstrează doar prin discernământ. Doar dicernământul este cel care te ajută să valorifici "tehnica valului", să găseşti soluţii şi, astfel, "să nu te scufunzi". Ori, bătrânul Simon Petru nu a ales soluţia, ci disoluţia, scufundându-se din ce în ce mai mult în valurile ameninţătoare. Din punctul de vedere al Mântuitorului Hristos, acest apostol era "prea moale" pentru misiunea de a "paşte" oile Sale, iar episodul petrecut pe Marea Galileii este întrucâtva iniţiatic, făcând parte din etapa care desăvârşea chemarea sa la apostolat. Marea înfuriată de care se temea Sf. Ap. Petru poate fi interpretată ca fiind o metaforă a lumii. În mod paradoxal, pescarul Simon Petru se teme tocmai de sursa sa de întreţinere. Marea reprezintă locul său de muncă, dar şi universul sau lumea în care vieţuieşte. Ori, Mântuitorul Hristos, atunci când îi spune să meargă pe mare, îl învaţă, de fapt, să nu se teamă de lume. Printre rânduri, înţelegem faptul că noi, creştinii, nu trebuie să ne fie frică de lume, ci să o iubim, aşa cum a iubit-o Dumnezeu.

SFAT ÎMPOTRIVA DELĂSĂRII. De remarcat că la polul opus Mării Galileii se situează la marea Moartă, o mare în care, datorită marii concentraţii de sare, este foarte greu să te scufunzi fiind ţinut la suprafaţă vrând-nevrând. Marea Moartă (apărută, după unii, pe locul cetăţilor Sodoma şi Gomora), spre deosebire de Marea Galileii (pe care o putem numi ad-hoc Marea Înviată, ceea ce o transformă automat într-un simbol al Bisericii Mântuitorului Hritos, întrucât El a fost extrem de activ în această zonă a Ţării Sfinte), nu îţi oferă condiţiile iniţiatice necesare învăţării tehnicii valului. Ea îţi oferă totul de-a gata; te susţine ca să nu te scufunzi. Această strategie diavolească, nepedagogică şi anti-educaţională, urmăreşte paralizarea oricărei iniţiative proprii. Din păcate, acest comportament tipic diavolesc îl întâlnim şi la om. Astfel, există un tip de oameni care, deşi par foarte serviabili mai ales în momentele de slăbiciune ale semenilor lor, din sentimente duşmănoase, se oferă să facă ei totul, în locul celorlalţi, dar numai pentru a acţiona în numele şi peste capul acestora. Între cei care ocupă locul şi cei care nu mai sunt pe val există o strânsă interdependenţă şi un raport de cauzalitate şi efect din cauza delăsării celor din urmă. Ori, Mântuitorul Hristos îl instruieşte pe puţinul credincios Simon Petru tocmai în sensul de a nu fi delăsător, ci de a prelua el iniţiativa, păşind cu încredere pe "marea vieţii", oricât de potrivnică i-ar fi aceasta.

PĂCATUL UCIDE CHIAR ŞI PE CEI MAI INTLIGENŢI DINTRE OAMENI! Valurile mânioase ale mării de probleme din viaţa fiecăruia dintre noi sunt produse de curenţii păcatului, care ne târăsc în adâncul tenebros al grijilor lumii acesteia. Sub povara păcatului omul se scufundă în sine însuşi, ca într-o mare gaură neagră, prăbuşind cu sine, din nefericire, tot ceea ce-l înconjoară. Poate că lumea nu ar trebui să fie dominată de păcătoşi, care o tratează după sufletul lor, o transformă prin prisma propriilor păcate. Poate că, în posturile cheie care influenţează mişcările lumii ar trebui să fie puşi oameni morali, nu oameni cu slăbiciuni, dispuşi să ofere contraservicii, să mintă, sau să înşele; şantajabili din cauza anumitor tare şi datori vânduţi pentru că au obţinut vreun post mai căldicel. Chiar dacă lumea suferă din cauza păcătoşilor care o conduc datorită IQ-ului lor şi al compromisurilor făcute de dragul controlului social, Mântuitorul Hristos ne învaţă să nu ne temem de ea, ci să păşim fără ezitare peste toate aceste ameninţări către ţinta finală. Prin urmare, nu IQ, ci virtutea domină lumea. Nu ceea ce stârneşte valuri impresionează, ci ceea ce, în ciuda lor, îşi atinge scopul vieţii. IQ-ul cu probleme psihice stârneşte furiile lumii, dar forţând mulţimile să se adapteze paradigmei propriei lor nebunii. Ferice de senectutea sfinţilor care conduc oamenii teferi la ţărm, învăţându-ne să-i tolerăm pe păcătoşi, dar să şi înfierăm păcatul, aşa cum Mântuitorul Hristos a înfierat puţina credinţă şi marea îndoială a Sf. Ap. Petru. Şi, mai este ceva ce învăţăm din acest episod. Păcatul nu este neapărat în tabăra adversă, ci poate să se încuibeze în propriul nostru suflet, potrivit paradigmei căreia "hoţul strigă hoţul".

CREDINŢA ŞI CUNOAŞTEREA LA ROMÂNI

2010-10-27T04:49:00.002-07:00

PROMOVAREA CUNOAŞTERII ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ TREBUIE SĂ ÎNCEAPĂ CU REALFABETIZAREA TEOLOGICĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ A ROMÂNILOR. Cea mai importantă concluzie a raportului STISTOC 2009 - finanţat de finanțat de “Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică” din România ce se află în subordinea “Ministerului Educaţiei şi Cercetării” - este aceea că promovarea cunoaşterii în societatea românească trebuie să înceapă cu realfabetizarea teologică şi ştiinţifică a majorităţii românilor. Acest fenomen este cu atât mai ciudat cu cât, din punct de vedere bisericesc, unitatea cunoaşterii (imperativ al transdisciplinarităţii) reprezintă un ideal creştin ortodox, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Hristos de pe muntele Tabor constituind un simbol al ei. "Iată de ce - afirmă IPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, într-o prezenatare pe care o face revistei TABOR pe care o patronează -, ori de câte ori m’am aflat în faţa unei icoane a Schimbării la Faţă, mi-a plăcut să văd în ea dialogul dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Tradiţie şi Actualitate, în universul unei Arhaităţi care se înnoieşte din propria-i Substanţă".

NECESITATEA DEZVOLTĂRII CONŞTIINŢEI BISERICEŞTI. Conform învăţăturii creştin-ortodoxe, unitatea cunoaşterii este garantată de cultivarea unei profunde conştiinţe bisericeşti. Ori, dacă ar fi să ne luăm după aceleaşi statistici, chiar dacă jumătate din populația ţării noastre (49%) declară că merge la biserică cel puțin odată pe lună, în afară de nunți, botezuri şi alte sărbători, experienţa empirică relevă faptul că românii sunt extrem de superstiţioşi şi au o conştiinţă bisericească precară. Această concluzie este confirmată de faptul că, aşa cum reiese din raportul STISTOC 2009, românii percep Biserica în mai mică măsură ca o comunitate creştină (aprox. 27%), iar în mai mare măsură drept un lăcaş de închinăciune (64%). "În cazul în care cercetarea ar fi pătruns mai adânc în detaliile de dogmă şi de cult ale credinţei românilor, mă tem că am fi descoperit răspunsuri mult mai descurajante", concluzionează pentru noi Marcel RĂDUŢ SELISTE în articolul "Românii, între primitivismul barbar şi creştinismul mântuitor", publicat în Gazeta de Sud din data de 4 august 2010. Un exemplu concludent îl constituie faptul că, în mod paradoxal, deşi merge la biserică, o parte importantă a publicului român (63%) nu este de acord că Dumnezeu a creat omul, considerând că ființele umane, aşa cum le ştim noi azi, au evoluat din specii străvechi de animale (acest procent este aproximativ acelaşi cu cel care indică faptul că publicul roman nu e de acord că extratereștrii au creat civilizația omenească).

STATISTICILE ULTIMILOR ANI PUN LA ÎNDOIALĂ, DE FAPT, SINCERITATEA CREDINŢEI ROMÂNILOR. Unitatea cunoaşterii este direct proporţională cu sinceritatea credinţei umane. Să avem oare rezerve faţă de cunoaşterea emprirică, aşa cum este ea reflectată, spre exemplu, de sondajele de opinie? Nu, pentru că aceste sondaje sunt metode empirice de lecturare a enciclopediei tăcerii ce ocupă cea mai mare parte a timpului de gândire al fiecărui oricărui om în parte. Ţinând cont de tendinţa omului de a utiliza dublulul limbaj - mascată adeseori, cum este în cazul publicului bucureştean, de o aparentă derută atunci când sunt lăsaţi să se orienteze singuri (după cum relevă “Cartografierea socială a Bucureştiului" realizată în perioada martie-mai 2010 de către Departamentul de Sociologie al Facultăţii e Ştiinţe Politice SNSPA din Bucureşti) -, credibilitatea sondajului depinde de sinceritatea celor chestionaţi. "Sub presiunea psihologică a problemei credibilităţii, omul riscă să devină şantajabil" (vezi declaraţia acordată cotidianului Ziarul Lumina din 29 iulie 2010), numai atunci când are tendinţa de a fi nesincer. Astfel, cauza cunoaşterii precare din societatea românească o constituie, de fapt, dezorientarea morală a românului căruia i-a fost confiscată încrederea, transformată dintr-un sentiment atribuit virtuţii credinţei într-un produs de consum al zilelor noastre. Cu alte cuvinte, comercializarea credinţei a condus la o fragmentare a cunoaşterii.

RELIGIA FĂRĂ DUMNEZEU SAU DESPRE SECULARIZAREA SACRULUI (Nevoia de refacere morală a poporului român)

2010-10-27T04:49:00.001-07:00

DISPERAREA, MALADIA OMULUI SECULARIZAT. Această maladie se manifestă astăzi în România, iar numărul mare de sinucideri, aflat în continuă creştere, confirmă acest fapt. Din păcate, băşcălia superificală românului nu a fost o stavilă suficientă în calea acestei serioase maladii psihice, a cărei ignorare a făcut să se instaleze discret în inimile multora dintre concetăţenii noştri. Simptomele acestei boli sunt descrie de Soren Kierkegaard şi Martin Heidegger, a căror filozofie secularizată şi secularizantă a identificat “angoasa” şi “disperarea” ca posibilităţi meditative. “Disperarea – zice Soren Kierkegaard – este o maladie în spirit, în eu şi astfel poate fi triplă: cu disperare a nu fi conştient că ai un eu; cu disperare a nu voi să fi tu însuţi; cu disperare a voi să fii tu însuţi” (Soren Kierkegaard – Maladia mortală. Eseu de psihologie necreştină întru edificare şi deşteptare de Anti-Climacus Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 15). Tot asfel, o evadare-invadare bazată pe sentimentul angoasei, propovăduieşte şi Martin Heidegger: “De aceea părăsirea [de sine] proprie acaparării[Dasein-ului] nu este o refugiere bazată pe frica de o fiinţare intramundană. Părăsirea [de sine] are cu atăt mai puţin caracterul unei refugieri, cu căt părăsirea este o îndreptare spre fiinţarea întramundană în care Dasein-ul trece, fiind preluat de aceasta. Părăsirea de sine proprie acaparării se fundamentează mai degrabă pe angoasă care, la rândul ei, abia ea face posibilă frica” (Martin Heidegger - Fiinţă şi timp, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti,1994p. 180-181). Cu alte cuvinte, dorinţa de perfecţionare raţională a creat în subconştientul omului secularizat monstrul hidos al disperării, sufocând ca într-un mormânt dorinţa lui mistuitoare de Dumnezeu.

ÎNTRU DUMNEZEU, PUNCTUL CENTRAL AL RELIGIE. Suntem pe cale să devenim un popor care, alergând după miracole ieftine, a început să ignore faptul că autorul minunilor din viaţa aceasta este Însuşi Dumnezeu. Petre Ţuţea remarca tendinţa scriitorilor secularizaţi de a elimina existenţa lui Dumnezeu din istorie, în care rămâne doar omul singur: “Fiindcă Mircea Eliade, vehiculând sacrul şi profanul din paleolitic până la Hristos şi afirmând actualitatea lui Rudolf Otto, neamţul – care are lucrarea, Das Heilige, Sacrul – spune despre el că e religios. Atunci înseamnă că Mircea Eliade nu e religios, fiindcă Rudolf Otto spune: “Obiectul religiei e sacrul, nu Dumnezeu” (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Arta Grafică (Fundaţia Anastasia), Bucureşti, 1992, p. 37). Astăzi, poporul român se află situat "între", mai degrabă decât “înlăuntru” lui Dumnezeu. Acest "înlăuntru" nu este un "a fi în", cât mai ales acel “a fi întru ceva” a lui Constantin Noica. Prin acest “întru”, care era specific românesc precum cuvintele “doină”, “dor”, poate fi recuperat felul de devenire istorică a poporului român: “Fiindcă “întru” e cel care ne-a dat sugestia devenirii întru fiinţă, gândirea infuză românească asupra fiinţei trebuie să aibă un caracter deosebit. Într-adevăr, un alt sentiment al fiinţei decât cel de copleşire a ieşit la iveală în orice viziune românească. Fiinţa are aici o bună, o pozitivă libertate. Lumea nu e sub fiinţă, nu e în fiinţă, este întru ea. Aşa fiind, lumea are libertatea de-a rămâne în devenire – ceea ce înseamnă în căutare şi aflare, iar uneori chiar în rătăcire – cu sau fără amintirea fiinţei” (Constantin Noica – Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 186).

ICOANA RUGULUI APRINS, SIMBOLUL SITUĂRII ÎNTRU DUMNEZEU A CELOR DREPTCREDINCIOŞI ŞI AL REFACERII MORALE A POPORULUI ROMÂN. "Spre tine (Maica Domnului - n.n.) noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!" (Condacul I, Acatistul rugului aprins, scris în anul 1948 de poetul Sandu Tudor, devenit ieroschimonahul Daniil Tudor). Pornind de la exemplul grupului „Rugul Aprins” de la mânăstirea Antim, Andrei Pleşu solicita un nivel mai mare al deschiderii religioase ortodoxe spre elementul cultural: „Grupul de la Antim a fost ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste. Mari intelectuali şi călugări au comunicat şi au cuminecat acolo, într-o neverosimilă libertate lăuntrică, până când autorităţile au hotărât să definească spiritul în termeni de personalitate. Grupul de la Antim a devenit, în 1958, Procesul Rugului Aprins” (Andrei PLEŞU în Prefaţă la „Timpul rugului aprins” de André Scrima, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 14). Coincidenţă sau nu, această întâlnire unică dintre intelectualitate şi cler, cum o numea Andrei Pleşu, petrecută în anii `50, fusese proiectată cu ceva vreme înainte de Gala Galaction care propunea întemeierea unei mănăstiri a intelectualilor după modelul scriitorilor creştini catolici din Franţa. În felul acesta, credea Gala Galaction, s-ar forma un „mic sinod de propovăduitori ai cuvântului scris” care ar răspândi „pietatea şi energia creştină” pentru a aduce „ordine şi trăinicie” în viaţa fiecărei naţiuni” (Gala GALACTION, Pagini creştine. Ziua Domnului, EIBMO, Bucureşti, 1958, pp. 292-294). De asemenea, Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului - într-un cuvânt rostit la Simpozionul naţional Cazania lui Varlaam – trei veacuri şi jumătate de dăinuire românească (1643-1993), ţinut la Târgu-Mureş în data de 6 mai 1993 -, folosindu-se de modelul mitropolitului Varlaam, potrivit căruia trebuie să ne recăpătăm conştiinţa propriei noastre meniri în propria noastră ţară şi în propria noastră eternitate, remarca următoarele: „Acum reiau teza pe care am lansat-o cu trei luni în urmă şi asupra căreia nu voi înceta să insist: după aceste decenii de comunism, poporul român are nevoie şi de refacere morală; or, pentru această refacere morală el are nevoie de refacerea unităţii dintre cultură şi religie. Religia, pe de o parte, prin cultură să-şi deschidă ferestrele spre cerul larg al universalităţii umane, iar cultura la rândul ei, prin religie să-şi recapete profunzimea şi dimensiunile fireşti. Numai prin această sinteză, prin această unitate, vom izbuti să ne debarasăm de sechelele care ne-au mai rămas şi de care trebuie să ne scuturăm noi şi generaţiile de după noi” (IPS Bartolomeu Valeriu ANANIA, Arhiepiscopul Clujului , Apa cea vie a ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 31).

PERSONIFICAREA MÂNTUIRII PRIN INTRUPAREA MÂNTUITORULUI NOSTRU HRISTOS

2010-10-27T04:48:00.001-07:00

„Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Deut. 4, 24)

FALSUL PRETEXT AL INTERESULUI BISERICESC FOLOSIT DE CEI CE SUNT CREŞTINI DOAR CU NUMELE. Asumarea responsabilă a celor mai mari porunci din Legea dată de Dumnezeu oamenilor - conform cărora trebuie "Să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din toată inima noastră, din tot sufletul nostru şi din tot cugetul nostru" (Mt. 22, 37), iar "pe aproapele nostru ca pe noi înşine" (Mt. 22, 39) - necesită mult curaj. În acest sens, este suficient să amintim rugăciunea psalmistului David: „Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu. De cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele. De cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1). Cu toate acestea, în istoria bisericească adeseori s-au găsit oameni care să fure şi să mintă în numele lui Dumnezeu, aşa cum au fost atât de evident spre exemplu în perioada cruciadelor, ceea ce ar fi trebuit să ne înveţe faptul că minciuna, laşitatea şi lăcomia nu întreţin credinţa, ci, dimpotrivă, o fac insuportabilă. De aceea, cea mai mare ameninţare a veacului acesta la adresa Bisericii nu o reprezintă secularizarea, ci convingerea că sub pretextul fals al credinţei în Dumnezeu şi al interesului bisericesc, masele pot fi manipulate în mod laş cu ajutorul minciunii în avantajul propriilor interese. Din păcate, ţinta acestor noi cruciade nu este secularizarea, aşa cum s-ar crede la o primă impresie, ci, la fel ca şi în trecut, le cad victime tocmai cei care cred sincer şi dezinteresat în Dumnezeu. Ori, nici un interes bisericesc nu este atât de mare încât cei care îl folosesc în mod nedemn şi josnic să-şi permită să ia în calcul riscul de a-şi sminti semenii lor, dreptcredincioşi. Referitor la lăcomie, trebuie spus că: "Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care poftindu-o unii, s-au rătăcit de la credinţă" (Tim. 6, 10). Totuşi, despre motivul utilizării în scop personal al interesului bisericesc, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă în mod ironic: "Nu e deloc de mirare ca oamenii să umble după slava deşartă când sunt bogaţi, când sunt puternici; dar, să postească, să se roage de dragul slavei deşarte, asta e ciudat, asta merită multe lacrimi " (în Omilii la Matei, Scrieri, PSB, vol. 23, EIBMOR, 1994, p. 816).

LIBERTATE ŞI CORESPONSABILITATE PASTORALĂ (Iubirea ne face liberi!). Calitatea actului pastoral depinde de gradul de libertate şi de coresponsabilitate cu care acesta se exercită, aspect care transpare şi din cuprinsul noului Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Din păcate însă, datorită lipsei de transparenţă decizională şi ignoranţei particulare a celor mai mulţi dintre credincioşi, adică tocmai a lipsei sentimentului de coresponsabilitate, atmosfera de libertate pastorală continuă să fie viciată în multe dintre comunităţile bisericeşti. În acest sens, este de subliniat ceea ce Preafericitul Părinte Daniel arăta în cuvântul Recunoştinţă pentru împliniri şi responsabilitate pentru noi lucrări alcătuit la un an de la întronizarea ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române: "Pentru a face faţă acestor probleme (secularizarea şi sărăcia, slăbirea comuniunii de iubire şi a solidarităţii în familie şi în societate, scăderea numărului populaţiei, noile probleme pastorale şi sociale create de emigraţia românilor - n.n.) este mare nevoie de a întări coresponsabilitatea şi cooperarea în Biserică şi în societate, pentru ca libertatea noastră să fie folosită pentru a săvârşi binele, a apăra şi promova demnitatea umană şi a dobândi mântuirea sau comuniunea de viaţă veşnică în iubirea Preasfintei Treimi". Din păcate, atâta timp cât va persista minciuna, laşitatea şi lăcomia, în aceste comunităţi bisericeşti nu va exista coresponsabilitate şi, cu atât mai puţin, libertate pastorală. Prin urmare, pentru a combate realmente fenomenul de scularizare, Biserica va trebui să întreprindă o reformă morală care să conducă cel puţin la eradicarea acestor trei slăbiciuni umane.

MÂNTUITORUL NOSTRU HRISTOS - IUBIREA PERSONIFICATĂ ("Strălucirea iubirii este în noi chipul Mântuitorului Hristos", cf. Sf. Chiril al Alexandriei în Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, Scrieri, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 573). Ştiind că măsura iubirii Lui este alta decât cea a oamenilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere mult mai mult decât simpla respectare a celor mai mari porunci din Legea dată de Dumnezeu oamenilor, când spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In 13, 34). Din punctul nostru de vedere, coresponsabilitatea se manifestă numai şi numai într-o atmosferă de deplină libertate, al cărui unic izvor este virtutea dragostei nemăsurate faţă de oameni, a cărui personificare o reprezintă Mântuitorul nostru Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să-şi pună pentru prietenii săi” (In 15, 13). Şi ce reproş îi aduce celui care se credea întâiul între Apostoli? "Vei pune sufletul tău pentru Mine? Adevărat, adevărat zic ţie că nu va cânta cocoşul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori!” (In 13, 38). Ori, în contextul asumării responsabilităţii bisericeşti, prosta înţelegere a libertăţii şi ignorarea sursei sale de alimentare, adică a virtuţii iubirii, aşa cum a fost cazul lui Iuda este contraproductivă din punct de vedere duhovnicesc! În mod paradoxal, după cum ne spune Sf. Chiril al Alexandriei, cei care fug de asemenea responsabilităţi sau le folosesc în interes propriu tocmai pentru a se simţi cât mai liberi, nu fac decât să se autolimiteze, dispensându-se de sentimentul uman cel mai profund: iubirea. "Prin păcat - afirmă Sf. Chiril al Alexandriei - stăpâneşte tiranic Satana, căci în păcat omul nu se mai simte liber, sau stăpân pe sine, cum se simte în comuniunea cu Dumnezeu, care îi produce bucuria iubirii. Căci iubirea e trăită în mod liber, pentru că în ea trăiesc şi iubirea celuilalt. Ea nu mi se impune cu sila, nu mă lasă singur, nu-mi slăbeşte puterile, nu mă simt stăpânit de altul, ameninţat de viclenia lui. În iubire mă dăruiesc liber şi trăiesc dăruirea liberă de sine a altuia" (note la Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, Scrieri, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 563). În conlcuzie, coresponsabilitate "este - spune Sf. Chiril al Alexandriei (Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, Scrieri, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 571) - ceea ce au şi făcut fericiţii ucenici ai Mântuitorului nostru şi cei ce au păşit pe urmele lor, punând mai presus de viaţa lor mântuirea altora, suportând orice durere şi osteneală, mergând până la ultimele suferinţe, ca să mântuiască sufletele celor ce se pierdeau. De fapt, Pavel zice o dată: „În fiecare zi mor” (I Cor. 15, 31).

CONTRIBUŢIA BISERICII LA RESTAURAREA NAŢIUNII ROMÂNE

2010-10-27T04:47:00.001-07:00

Poporul român este nefericit, deprimat, apatic, derutat şi duplicitar, conform sondajelor de opinie efectuate de diverse instituţii naţionale şi internaţionale, iar cauza acestei stări generale ar putea-o constitui faptul că bunul simţ nu mai reprezintă o valoare pentru cultura şi civilizaţia românească corespunzătoare generaţiilor care au intrat în mileniul III şi care, încercând să contracareze comunismul, au făcut din "golaniadă" un modus vivendi.

Studiul "World Giving Index - 2010", realizat de organizaţia caritabilă britanică "Charities Aid Foundation" (CAF),pe baza sondajelor Gallup care plasează România pe locul 142 din 153 de ţări la capitolul altruism (alături de ţări precum Rwanda, Bangladesh, China, Lituania, Grecia, Serbia, Ucraina, Burundi şi Madagascar), relevă gradul mare de nefericire al poporului român. Probabil că astfel se justifică, potrivit raportului Institutului Naţional de Medicină Legală pe 2009, numărul crescând de sinucideri din rândul românilor în comparaţie cu anii anteriori.

După ce am văzut că, în conformitate cu concluziile raportului STISTOC 2009 - finanţat de finanțat de “Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică” din România ce se află în subordinea “Ministerului Educaţiei şi Cercetării”, majoritatea românilor trebuie realfabetizaţi teologic şi ştiinţific, se pare că poporul român mai are nevoie de o resuscitare emoţională care să îl ajute să devină mai generos decât este în prezent. Dar, şi aici ar fi o problemă, pentru că o astfel de resuscitare ar putea alimenta, de fapt, extremismul religios latent al unui popor pasiv, aşa cum este poporul român, conform raportului organizaţiei Minority Rights Group, publicat în data de 1 iulie 2010, confirmat de un sondaj CURS făcut aproximativ în aceiaşi perioadă.

Şi, cum nu erau suficente problemele cu care aparent se confruntă, la toate aceste aspecte se mai adaugă şi deruta românilor care, atunci când sunt lăsaţi să aleagă singuri, nu ştiu în cine şi în ce să mai aibă încredere, conform "Cartografierii sociale a Bucureştiului" realizată în perioada martie-mai 2010 de către Departamentul de Sociologie al Facultăţii e Ştiinţe Politice SNSPA din Bucureşti. Această derută reiese şi din faptul că, în conformitate cu datele aceluiaş studiu, aproape 30% din populaţia Bucureştiului a apelat la vrăjitori (meteahnă despre care se pot găsi informaţii accesând blogul Monitor Religios) pentru a li se ghici în cărţi, în cafea sau în palmă, deşi jumătate din bucureşteni declară că merg regulat la biserică, iar preoţii lor beneficiază de un nivel înalt de încredere.

Una din cauze o constituie faptul că, în ultima vreme, bunul simţ a dispărut din cultura poporului român, conform datelor "GFK Custom Research Worldwide - 2006" şi "Metro Media Transilvania - 2007", ce relevau la acea vreme faptul că numai 6% dintre români sunt siguri de buna lor creştere (bun simţ).

Chiar dacă nu este neapărat nevoie să fii creştin pentru a fi un om simţit, totuşi, bunul simţ este o condiţie esenţială pentru cei care vor să devină buni creştin. Restaurând fiinţa umană prin propria Sa Înviere, Mântuitorul nostru Hristos, “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) a căutat, implicit, să stârnească semenilor Săi interesul pentru cultivarea bunului simţ. Ori, dacă restaurarea înseamnă înviere, iar învierea în Hristos înseamnă îndumnezeire, rezultă că bunul simţ este o condiţie esenţială în procesul desăvârşirii umane care culminează cu mântuirea. Astfel, din această perspectivă, Biserica Ortodoxă Română trebuie privită ca unul din laboratoarele care au ca misiune încredinţată de Mântuitorul Hristos tocmai contribuţia la restaurarea naţiunii române.

ŞI TOTUŞI DUMNEZEU EXISTĂ!

2010-10-27T04:46:00.003-07:00

Problema secularizării religiei cu care se confruntă astăzi România, datorată în mare parte ispitelor marketingului religios, demonstrează adâncimea până la care a pătruns păcatul în fiinţa conaţionalilor noştri, păcat care nu-i lasă să mai asculte şi să mai urmeze cu deplină convingere învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adevărul este că, din punct de vedere religios, contemporanii noştri sunt mult mai nevolnici decât par! Astăzi, mai mult ca oricând, dacă ar fi să aleagă între minuni şi Dumnezeu, românul ar alege minunea. În mod paradoxal, creştinii noştri par a avea nevoie mai degrabă de minuni, decât de Mântuitorul nostru Hristos!

Suntem pe cale să devenim un popor care, preferând miracolele ieftine, Îl ignoră din ce în ce mai mult şi la toate nivelele pe autorul acestora, adică pe Însuşi Dumnezeu. Ce deosebire mai este, oare, între acest tip de gândire şi teoria în vogă a cosmologului Stephen Hawking care, în cartea „The Grand Design" („Măreaţa arhitectură" - trad.), afirmă că Dumnezeu nu a jucat niciun rol în crearea Universului? Apetitul românilor pentru minuni, prin substituirea lui Dumnezeu, indică un nivel crescut de secularizare a religiei şi nevoia de refacere morală a acestui popor.

Şi, totuşi, Dumnezeu există! Una din cauzele care au condus la secularizarea religiei prin substituirea neruşinată a lui Dumnezeu cu "vânzătorii de minuni" o constituie faptul că, în general şi din păcate, românul se teme mai mult de izolare decât de eroare. Pentru a se diminua sau chiar a se elimina această stare de incompatibilitate, conform principiului disonanţei cognitive, este nevoie de o schimbare de atitudine. În asemenea situaţii, spun autorii teoriei disonanţei cognitive, situarea Adevărului (care este Mântuitorul nostru Hristos) deasupra oricărei autorităţi sau celebrităţi determină tendinţa specifică a diferitelor tipuri de sisteme către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul înconjurător. Pentru a nu cădea în mreaja ispitelor marketingului religios şi, implicit, a "vânzătorilor de minuni", este nevoie de o emancipare misionară care, pe de o parte, să conducă la o asumare responsabilă şi la o profundă angajare în propagarea valorilor creştine, iar pe de altă parte, să ajute fiecare persoană să trăiască o viaţă bisericească fără inhibiţii, axată pe bucuria întâlnirii unui creştin cu altul şi, în primul rând, cu Dumnezeu.

Sf. Ap. Pavel ne învaţă ca „nimeni, dar, să nu vă înşele printr-o prefăcut smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngânfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească” (Col, 2, 18). Din interese comerciale, însă, întreaga societate românească contemporană păcătuieşte prin a susţine şi a alimenta cu neruşinare contrariul celor afirmate de Sf. Ap. Pavel, acest comportament tipic "vânzătorilor de minuni" părând pe cât de naiv şi rizibil, pe-atât de indispensabil culturii de consum.

SECRETUL UNUI GOODWILL DUMNEZEIESC POZITIV

2010-10-27T04:46:00.001-07:00

Potrivit raportului intitulat „Sistemul îi exclude pe cei energici şi idealişti” realizat de prestigiosul think-tank britanic Oxford Analytica şi dat publicităţii în data de 16 septembrie 2010, “singura instituţie care se bucură de prestigiu în România este Biserica Ortodoxă”, ceea ce confirmă faptul că încrederea în Biserică nu este atât rodul unor ambiţii omeneşti, cât al unei bunăvoinţe dumnezeieşti.

Biserica nu îi exclude pe oamenii progresişti, energici şi principialişti, doar că surplusul valoric de care beneficiază această insituţie care se defineşte ca fiind divino-umană este numai şi numai rodul intervenţiei dumnezeieşti. Evaluarea elementelor de goodwill (termen englezesc care indică faptul că bunăvoinţa constituie un factor important al rentabilităţii) ale Bisericii trebuie să ţină cont de momentul fidelizării propriilor săi credincioşi care, de regulă, se realizează prin ceea ce în termeni bisericeşti este cunoscut sub numele de semnul chemării.

Un bun credincios conştientizează care a fost semnul chemării sale la credinţă, momentcare nu coincide cu cel al primirii botezului creştin ortodox, ci este mai degrabă o demonstraţie a propriei credinţe. Chemarea prin semne, aşa cum a fost cel al pescuirii minunate din vreme chemării la apostolat a ucenicilor Mântuitorului nostru Hristos, este un exemplu al capacităţii Bisericii de a-şi spori doar cu ajutorul lui Dumnezeu valoarea elementelor sale intangibile: “Şi aceasta făcând, au prins mulţime mare de peşti, şi se rupea mreaja lor. Şi au făcut semn soţilor săi, care erau în altă corabie, ca să vină şi să le ajute lor. Şi au venit, şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele” (Luca. 5, 6-7). “Cunoscând că toată noaptea n-au prins nimic, îi îndeamnă să arunce acum năvoadele, ca ei, cunoscând mai adeverit puterea Lui, să capete mai multă credinţă către Dânsul şi, cu desăvârşire părăsind pescuitul, să urmeze Lui în toată vremea. Prin semn i-au chemat, neputând grăi de mirare şi de frică", tâlcuieşte Efthimie Zigaben acest paragraf scripturistic.

Convertirea capitalului de goodwill bisericesc în valori tangibile este riscantă, întrucât poate conduce la diminuarea capitalului de încredere în Biserica Ortodoxă Română. Dacă această convertire nu va fi făcută cu multă abilitate şi fără o motivare serioasă a tuturor membrilor săi, Biserica va risca, în primul rând, să se confrunte cu un fenomen inedit pentru ea, badwill-ul dumnezeisc (binecunoscut celor ce se consideră blestemaţi sau părăsiţi de Dumnezeu!), iar, în al doilea rând, să i se diminueze cota de încredere în singura instituţie care se mai bucura de prestigiu în România.

TU, CE AI FĂCUT PENTRU BISERICĂ?

2010-10-27T04:45:00.001-07:00

Dacă ar fi să dăm o definiţie a ceea ce Efthimie Zigaben nume semnul chemării, atunci termenul de vocaţie s-ar potrivi poate cel mai mult întrucât sugerează ideea disponibilităţii omului faţă de Dumnezeu. Referindu-se în special la disponibilitatea clericilor faţă de Dumnezeu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, în cartea sa „Preotul în Biserică, în lume, acasă”, considera că aceştia ar trebui să fie nişte oameni ai vremii, explicând această expresie în felul următor: „a fi om al vremii tale, înseamnă şi a îndrepta relele vremii tale, nu a te adapta la ele, sau a le promova”. Conceptul de “om al vremii” îmi amintesc că îl folosise cu trei ani în urmă şi vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, într-o discuţie particulară, descria pe succesorul său în acest mod.

Dar, nu doar clericii, ci orice membru al Bisericii trebuie să aibă vocaţia de îndrepta relele vremii, semnul ce demonstrează tăria credinţei lor în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, orice creştin trebuie să fie un om complex care, prin pregătirea sa intelectuală şi religios-morală poate să-şi asume angajamentul de a îndrepta relele vremii. La baza acestui tip de angajament creştin persistă o dinamică a vocaţiei calificată drept convertire, care coincide cu ceea ce Jean-Marie Seca descria în articolul “Pentru o psihologie sociala a vocaţiei minoritare” (1997) ca fiind "angajamentul minoritar". De precizat că, deşi intoleranţa şi persecuţiile asupra minorităţilor au devenit un "modus vivendi" în societatea contemporană, creştinii Bisericii Ortodoxe Romane, majoritari, se comportă ca o minoritate pasivă, un fel de aşteptare fatalistă a căderii drobului de sare apocaliptic, ceea ce denotă în mod paradoxal un vid de vocaţie.

Pentru a umple acest vid şi a avea o credinţă angajantă este nevoie de şocul unui semn al credinţei, faptic o confirmare a valorii propriului său crez religios şi echivalentul marturisirii de credinţă a martirilor primelor veacuri creştine. Din această cauză, orice angajament bisericesc trebuie stabilit în funcţie de perspectiva Judecăţii de Apoi. Cei care nu au vocaţie îndreptării relelor vremii şi s-au manifestat pasiv, după principiul "Doamne, te-am ştiut că eşti aspru şi, de aceea, am îngropat-o... în pământ" (Mt. 25, 14- 30), pot fi consideraţi trădători de Biserică şi, implicit, părăsiţi de Dumnezeu. Certificatul vocaţiei cu care omul se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, când i se vor pune o sumedenie de întrebări, depinde de calitatea răspunsului la întrebarea "Tu, ce ai făcut pentru Biserica ta?". Răspunsul ideal al fi o parafrază a citatului de la Ioan 1, 39: Vino si vezi, Doamne!

DECREDIBILIZAREA OMULUI

2010-10-27T04:44:00.002-07:00

Un cotidian central anunţa cu emfază faptul că topul instituţiilor în care românii au cea mai mare încredere a marcat anul acesta o premieră: Pompierii au depășit Biserica şi Armata. Părerea noastră este că astfel de statistici nu mai sunt demne de încredere întrucât încearcă să confişte sentimentul de încredere în funcţie de propriile interese.

Sub presiunea psihologică a problemei credibilităţii, omul devine şantajabil. Dezorientarea morală a omului contemporan este cauzată de tentativa de a transforma încrederea, semn al credinţei, într-un produs de consum al zilelor noastre prin vicierea atmosferei de libertate din societatea contemporană. Este vorba despre aplicarea unor tehnici şi practici de persuasiune prin care se caută capitalizarea încrederii prin transformarea oamenilor în sclavi ai lumii modern. Este îngrijorător nu atât erodarea “capitalului de încredere” în Biserică, ci modificarea vectorială a virtuţii credinţei în favoarea unor grupuri de interese prin confiscarea sentimentului de încredere în Dumnezeu.

Cei care se folosesc de astfel de statisitic pierd din vedere faptul că, pe cât de importantă este încrederea oamenilor în Biserică, tot atât de importantă este şi încrederea pe care Dumnezeu o are în oameni. Fără o cultură teocentrică a comunicării atât a consumatorului, cât şi a difuzorului, mass-media, în general, constituie un real pericol public, primejdios pentru trupul şi sufletul oricărui om. În mileniul al treilea, din cauza faptului că dependenţa de mijloacele de informare în masă devine un fenomen ce tinde să se generalizeze, lumea este prizoniera unui univers polifonic, multicolor, acaparant până la abuz şi agresiune. Practic, omul contemporan trăieşte într-o realitate-surogat şi un pseudomediu înconjurător de care nu se mai poate desprinde singur, preferând vagabondajul intelectual şi imaginar. Cum să mai meargă singur să deschidă uşa închisă la care aşteaptă, stă şi bate Mântuitorul Iisus Hristos?

Omul contemporan s-a înconjurat de o multitudine de instrumente comunicaţionale, care amplifică, înregistrează, mixează şi, chiar mai mult, facilitează rostirea la distanţă. Dar la ce bun? Îndeobşte, oamenii care nu mai aud bine încep să vorbească din ce în ce mai tare, de parcă, odată cu neputinţa lor, întreaga lume a asurzit. La fel, cu cât văd mai multe, cu atât pricep mai puţin, confundând realitatea cu ficţiunea. Într-o lume în care întreg procesul comunicaţional este regizat cu cinism doar pentru bani şi putere, oamenii sunt condamnaţi la însingurare şi, întrucât singurătatea naşte monştri, asistăm, în definitiv, chiar la o dezumanizare a lor.

În acest mileniu, putem spune că, datorită amplitudinii la care a ajuns fenomenul comunicării, capacitatea de comunicare a Bisericii este pusă la grea încercare. Principiile de marketing, care condiţionează din ce în ce mai mult accesul în spaţiul public, au dat naştere unei societăţi de consum în care oameni şi lucruri, deopotrivă, sunt considerate nişte produse care au public, preţ şi, mai ales, nevoie de publicitate.

Dacă luăm în calcul celebrul măr biblic al cunoştinţei binelui şi răului şi publicitatea făcută acestuia de Satana, deghizat în celebrul şarpe biblic pentru a-i convinge pe Adam şi Eva să guste din el, rezultă că din punct de vedere bisericesc, lupta pentru imaginea publică, nu reprezintă o noutate, ci, mai degrabă, poate fi considerată o realitate istorică şi teologică insuficient analizată până în prezent. În contextul unei lumi “orbite” de strălucirea “reclamelor publicitare”, preocuparea pentru relevanţa mesajului Mântuitorului nostru Hristos constituie principala provocare a Bisericii.

LIBERTATEA INTERIOARĂ ÎN HRISTOS, IZVOR DE NOI ŞI VARIATE PROIECTE MISIONARE

2010-10-27T04:44:00.001-07:00

Creştinii ortodocşi, în ciuda faptului că sunt majoritari în România, sunt supuşi unui proces de marginalizare. În scopul intimidării lor, li se atribuie constant etichete tendenţioase – uşor de constatat pentru oricine accesează comentariile existente pe internet – de genul, “bisericos”, “habotnic” sau “bigot”, ca să le menţionăm doar pe cele mai puţin neplăcute. Nu e vorba de o simplă diferenţă de opinii, ci de etichetări cinice şi răutăcioase, care, în ciuda faptului că sunt făcute într-o epocă a ecologizării, dar în care predomină “cultura” de cartier, denotă tendinţa de desconsiderare a omului creştin. În cele mai multe cazuri, atât în regimul comunist, cât şi în cel capitalist, prin acest tip de etichetări dispreţuitoare se încerca transformarea în rebut a tot ceea ce însemna valori creştine. Din păcate, acest tip de etichetare se poate observa nu numai în spaţiul virtual creat de internet, ci constituie chiar o realitate cotidiană cu care ne confruntăm atât noi, clerul Bisericii, cât şi credincioşii noştri şi copiii acestora în societatea românească contemporană. Ţinând cond de aceste tendinţe sociale refractare, observăm faptul că prezenţa Bisericii în societate contemporană necesită, de ambele părţi, amplificarea eforturilor pentru recuperarea valorilor creştine autentice şi revalorificarea omului credincios atât în interiorul, cât şi în exteriorul ei.

Credinţa nu este o modă inventată de Biserică! Chiar dacă au existat prilejuri de sminteală din partea unor membrii ai Bisericii, nu cred că toţi credincioşii ei merită acest tip de etichetare dispreţuitoare. În favoarea Bisericii, menţionăm, în primul rând, concizia cu care sfinţii ei au reuşit să exprime toate învăţăturile sănătoase ale credinţei, conferind sufletului omenesc deschidere spre orizontul îndumnezeirii. În al doilea rând, dată fiind valoarea integrativă a religiei, Biserica are capacitatea de a reuni în interiorul ei atât vlădica, cât şi opinca, atât săracul, cât şi bogatul, atât doamna, cât şi vagabondul, atât tânărul, cât şi vârstnicul. Datorită condiţiei integrativităţii sale, Biserica nu poate deveni apanajul unei anumite categorii sociale sau al unui anumit grup de interese cu pretenţii şi merite false, ci rămâne o comunitate de oameni care trăiesc în conformitate cu toate aceste adevăruri sănătoase de credinţă care conferă sufletelor lor deschidere spre Dumnezeu. De aceea, în orizontul strâmt al îndumnezeirii, noile frontiere misionare spre care trebuie îndreptată acţiunea de propovăduire a mesajului Evangheliei Mântuitorului nostru Hristos pot fi depăşite doar printr-o autentică libertate atât personală, cât şi pastorală manifestată în duhul comuniunii bisericeşti. Nu este vorba de emancipare bisericească, ci de o libertate interioară în Hristos creatoare de noi şi variate proiecte misionare!

Singurul obstacol în calea acestei libertăţi – menită să amplifice eforturile de recuperare a valorilor creştine autentice şi de revalorificare a omului credincios atât în interiorul, cât şi în exteriorul Bisericii - credem că îl constituie tendinţele fataliste de ordin psihologic prin care se încearcă mascarea ruşinii eşecului atât în plan personal, cât şi în cel pastoral prin arogarea unor false merite. Cu alte cuvinte, printr-o laşitate dublată de minciună, ruşinea eşecului devine un obstacol psihologic în calea îndumenzeirii umane. De altfel, vredincia pastorală înaintea lui Dumnezeu este determinată nu atât de o conştiinţă slabă care se pretinde infailibilă, cât de un caracter puternic care are capacitatea asumării propriului eşec. Altfel, acest fatalism psihologic va fi unul dăunător Bisericii, întrucât alimentează naivitatea unora dintre români şi condiţionează credinţa lor de prejudecăţi şi superstiţii degradante şi dezintegratoare, uşor de speculat de curentele antibisericeşti şi anticlericale.

DUMNEZEU CITEŞTE ALTFEL ZIARUL!

2010-10-27T04:42:00.000-07:00

După scandalul paşapoartelor biometrice, o altă prevestire sumbră îi tulbură pe fatalişti: conform agendei publice, sfârşitul lumii se va produce cel mai devreme în noiembrie 2010 sau, cel mai târziu, în 2012 (sic!). În primul rând, este îngrijorătoare iresponsabilitatea cu care, de dragul popularităţii sau din pure interese comerciale, prezicerilor apocaliptice li se fac loc pe agenda publică. În al doilea rând, este criticabil fatalismul cu care unii oameni naivi se resemnează în faţa scadenţelor fluctuante ale acestor prezicători. Oricum ar fi, mentalitatea fatalistă indusă cu ajutorul unor astfel de “informaţii” este o altă ispită a marketingului religios care scoate în relief faptul că, în mileniul III, cea mai preţioasă valoare nu este timpul, nu sunt banii, ci libertate interioară.

Într-o societate care se conduce după principiile de marketing în mai toate domeniile, inclusiv cel religios, se mizează pe faptul că omul acestui mileniu are tendinţa de a se supune orbeşte legilor necesităţii. Se pleacă de la premisa că voinţa omului se subordonează în mod fatalist sferelor de influenţă şi etichetelor sociale impuse de agenda publică. Cine sunt cei care introduc pe agenda publică (setting the agenda) astfel de teme? Nimic altceva decât semeni de-ai noştri care se cred nişte dumnezei mai mici care, în mod programatic, Îl exclud prin substituţie pe Dumnezeu şi Biserica Sa din societate tocmai pentru a le lua locul, transformându-i pe oameni în nişte sclavi moderni înfricoşaţi de rigorile unui destin implacabil, nemilos şi răzbunător.

Strecurând cu viclenie pe agenda publică asemenea subiecte, aceşti falşi profeţi cred că se pot folosi de gândirea fatalistă ca o garanţie a propriei lor predictibilităţi, predestinându-şi semenii unor evenimente apocaliptice pe care pretind că le anticipează. Păcatul acestor interese anarhice constă în conturarea unui nou tip de condiţie umană: majoritatea tăcută care poate fi programată mental, alcătuită din oameni-robot (cyborgi), biete organisme cibernetice cărora li se poate dicta viitorul. Dar, cei care astăzi se luptă pentru a impune ca teme centrale dezbătute în spaţiul public astfel de subiecte dau dovadă că nu-i cunosc cu adevărat pe creştinii ortodocşi români. Din fericire, Biserica Ortodoxă Română, în marile sale încercări istorice, a găsit resurse suficiente tocmai la nivelul majorităţii tăcute care aparent nu are opinie, nu gândeşte. Această parte a credincioşilor creştini ortodocşi care au ţinut pe linia de plutire Biserica Ortodoxă Română, denumită de istorici „mare mută”, este cea care umple bisericile, care păstrează tradiţiile, amestecând cotidianul cu calendarul sacru, cea care cinsteşte sărbătorile, îşi botează copiii, face parastase. Ea, în fond, este alcătuită din oameni productivi, creatori.

Pretenţia de a îndruma într-o direcţie sau alta sensul istoric al evenimentelor este o crimă, constituind cauza unor noi forme de sclavie. De aceea, tendinţa de a manipula agenda publică cu ajutorul credinţei religioase este o iluzie, dacă nu chiar o nebunie. Oare, Dumnezeu citeşte ziarul?! Se poate înţelege însă că, în ceea ce priveşte sensul temelor cu conotaţie apocaliptică aflate astăzi în dezbatere pe agenda publică, până şi acestea se află sub atenta observaţie a lui Dumnezeu. "Uită oare o femeie de copilul său?" (Is. 49,15). Însă, Dumnezeu ascultă mai curând glasul celor aflaţi cu adevărat în suferinţă, nu al celor care pozează ipocrit în prezicători ai timpului, degetul Său ridicându-se mustrător la fiecare tentativă de violare a libertăţii sufletului, adevăratul motor al istoriei.

DIFERENŢA DINTRE RESPECTAREA LIBERTĂŢII DE CREDINŢĂ ŞI SEMNUL CREDINŢEI PERSONALE

2010-09-24T03:22:00.000-07:00

C U V Â N T la Duminica a 18-a dupa Rusalii, Sf. Ap. Şi Ev. Ioan,Ap.. II Corinteni IX, 6-11Ev. Luca V, 1-11glas 1, voscr. 7 (Pescuirea minunată)

„Ieşi de la mine, că om păcătos sunt, Doamne " (Lc. 5, 8)

PRINCIPIUL RESPECTĂRII LIBERTĂŢII DE CREDINŢĂ ÎMPIEDICĂ ORICE FORMĂ DE EXPLOATARE ÎN INTERES PERSONAL A SENTIMENTULUI RELIGIOS. Potrivit raportului intitulat „Sistemul îi exclude pe cei energici şi idealişti” realizat de prestigiosul think-tank britanic Oxford Analytica şi dat publicităţii în data de 16 septembrie 2010, “singura instituţie care se bucură de prestigiu în România este Biserica Ortodoxă”, ceea ce confirmă faptul că încrederea în Biserică nu este atât rodul unor ambiţii omeneşti, cât al unei bunăvoinţe dumnezeieşti.

Biserica nu îi exclude pe oamenii progresişti, energici şi principialişti, doar că surplusul valoric de care beneficiază această insituţie care se defineşte ca fiind divino-umană este numai şi numai rodul intervenţiei dumnezeieşti. Evaluarea elementelor de goodwill (termen englezesc care indică faptul că bunăvoinţa constituie un factor important al rentabilităţii) ale Bisericii trebuie să ţină cont de momentul fidelizării propriilor săi credincioşi care, de regulă, se realizează prin ceea ce în termeni bisericeşti este cunoscut sub numele de semnul chemării.

Un bun credincios conştientizează care a fost semnul chemării sale la credinţă, moment care nu coincide cu cel al primirii botezului creştin ortodox. Chemarea prin semne, aşa cum a fost cel al pescuirii minunate din vreme chemării la apostolat a ucenicilor Mântuitorului nostru Hristos, este un exemplu al capacităţii Bisericii de a-şi spori doar cu ajutorul lui Dumnezeu valoarea elementelor sale intangibile: “Şi aceasta făcând, au prins mulţime mare de peşti, şi se rupea mreaja lor. Şi au făcut semn soţilor săi, care erau în altă corabie, ca să vină şi să le ajute lor. Şi au venit, şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele” (Luca. 5, 6-7). “Cunoscând că toată noaptea n-au prins nimic, îi îndeamnă să arunce acum năvoadele, ca ei, cunoscând mai adeverit puterea Lui, să capete mai multă credinţă către Dânsul şi, cu desăvârşire părăsind pescuitul, să urmeze Lui în toată vremea. “Prin semn i-au chemat, neputând grăi de mirare şi de frică”, tâlcuieşte Efthimie Zigaben acest paragraf scripturistic.

Convertirea capitalului de goodwill bisericesc în valori tangibile este riscantă, întrucât poate conduce la diminuarea capitalului de încredere în Biserica Ortodoxă Română. Dacă această convertire nu va fi făcută cu multă abilitate şi fără o motivare serioasă a tuturor membrilor săi, Biserica va risca, în primul rând, să se confrunte cu un fenomen inedit pentru ea, badwill-ul dumnezeisc (binecunoscut celor ce se consideră blestemaţi şi părăsiţi de Dumnezeu!), iar, în al doilea rând, să i se diminueze cota de încredere în singura instituţie care se mai bucura de prestigiu în România.

TU, CE AI FĂCUT PENTRU BISERICĂ? CARE ESTE SEMNUL PERSONAL AL CREDINŢEI TALE? Când vrăjmaşii vor complota împotriva vreunui creştin, zicând “Părăsitu-l-a Dumnezeu, urmariţi-l şi îl prindeţi că nu are cine să-l izbăvească” (Ps. 70, 12), are nevoie de un semn al chemării sale ca să poată să-l implore pe Dumnezeu ca să nu-l lepede, să nu-l părăsească. Dacă ar fi să dăm o definiţie a ceea ce Efthimie Zigaben nume semnul chemării, atunci termenul de vocaţie (semn al credinţei personale) s-ar potrivi poate cel mai mult întrucât sugerează ideea disponibilităţii omului faţă de Dumnezeu. Referindu-se în special la disponibilitatea clericilor faţă de Dumnezeu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, în cartea sa „Preotul în Biserică, în lume, acasă”, considera că aceştia ar trebui să fie nişte oameni ai vremii, explicând această expresie în felul următor: „a fi om al vremii tale, înseamnă şi a îndrepta relele vremii tale, nu a te adapta la ele, sau a le promova”. Conceptul de “om al vremii” îmi amintesc că îl folosise cu trei ani în urmă şi vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, într-o discuţie particulară, descria pe succesorul său în acest mod.

Dar, nu doar clericii, ci orice membru al Bisericii trebuie să aibă vocaţia de îndrepta relele vremii, semnul ce demonstrează tăria credinţei lor în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, orice creştin trebuie să fie un om complex care, prin pregătirea sa intelectuală şi religios-morală poate să-şi asume angajamentul de a îndrepta relele vremii. La baza acestui tip de angajament creştin persistă o dinamică a vocaţiei calificată drept convertire, care coincide cu ceea ce Jean-Marie Seca descria în articolul “Pentru o psihologie sociala a vocaţiei minoritare” (1997) ca fiind "angajamentul minoritar". De precizat că, deşi intoleranţa şi persecuţiile asupra minorităţilor au devenit un "modus vivendi" în societatea contemporană, creştinii Bisericii Ortodoxe Romane, majoritari, se comportă ca o minoritate pasivă, ceea ce denotă în mod paradoxal un vid de vocaţie sau de semne ale credinţei personale.

Pentru a umple acest vid şi a avea o credinţă angajantă este nevoie de şocul unui semn al credinţei, faptic o confirmare a valorii propriului său crez religios şi echivalentul marturisirii de credinţă a martirilor primelor veacuri creştine. Din această cauză, orice angajament bisericesc trebuie stabilit în funcţie de perspectiva Judecăţii de Apoi. Cei care nu au vocaţie îndreptării relelor vremii şi s-au manifestat pasiv, după principiul "Doamne, te-am ştiut că eşti aspru şi, de aceea, am îngropat-o... în pământ" (Mt. 25, 14- 30), pot fi consideraţi trădători de Biserică şi, implicit, părăsiţi de Dumnezeu. Certificatul vocaţiei cu care omul se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, când i se vor pune o sumedenie de întrebări, depinde de calitatea răspunsului la întrebarea "Tu, ce ai făcut pentru Biserica ta?". Răspunsul ideal al fi o parafrază a citatului de la Ioan 1, 39: Vino si vezi, Doamne! (Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 26 septembrie 2010)

ADORMIREA MAICII DOMNULUI (15 AUGUST)

2010-08-09T03:20:00.000-07:00

Naşterea Maicii Domnului (8 Septembrie), Intrarea în bisericã (21 Noiembrie), Buna Vestire (25 Martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august) sunt cele patru mari sarbatori creştine închinate Sfintei Fecioare Maria, Nãscãtoarea de Dumnezeu.

Semnificaţia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, deşi nu este amintită în Sfânta Scriptură, se regăseşte în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi este vestită prin cântările şi imnurile de la Vecernia şi Utrenia care se săvârşesc, împreună cu Sfânta Liturghie, în această zi. Din aceste scrieri reiese faptul că Adormirea Maicii Domnului reprezintă o treaptă în lucrarea mântuirii neamului omenesc care demonstrează credinţa creştină în viaţa cea veşnică şi, mai ales, faptul că omul, suflet şi trup, poate fi mântuit, adică se poate împărtăşi de slava lui Dumnezeu.

În mărturisirile existente despre acest eveniment de seamă din viaţa Bisericii creştine primare, se spune că Dumnezeu, prin intermediul unui înger, a înştiinţat-o pe Maica Mântuitorului Iisus Hristos, mai înainte cu trei zile, despre mutarea ei de pe pământ la Cer. După un moment rugăciune şi pregătire pentru înmomântare, Fecioara Maria şi-a încredinţat sufletul în mâinile Fiului Său Iisus Hristos, rostind cuvintele “Fiule, în mâinile Tale îmi dau duhhul meu”. Momentul trecerii ei la cele vesnice, expresiv reprezentat din punct de vedere iconografic în Biserica Ortodoxă, este descris ca o adormire, ca un somn profund, lucru care a făcut ca denumirea acestei sărbători să fie “Adormirea Maicii Domnului”.

Deşi Sfinţii Apostoli, în acel moment, se aflau răspândiţi în întreaga lume propovăduind învăţătura Mantuitorului Iisus Hristos, printr-o minune, ei au fost înştiinţaţi despre Adormirea întru Domnul a Maicii lui Dumnezeu. Tradiţia Bisericii spune că Apostolii, cu excepţia lui Toma, ar fi sosit la Ierusalim, acolo unde se afla casa Maicii Domnului, pe nişte nori.

Minunea ridicării la Cer a Fecioarei Maria s-a produs în valea lui Iosaphat, situată în satul Ghetsimani. Apostolii, înconjuraţi de o mulţime mare de oameni, sunt cei care purtat patul mortuar cu trupul Fecioarei Maria spre locul rânduit pentru înmormântarea trupului Maicii Domnului. Tradiţia crestină menţionează că Toma n-a fost prezent la această înmormântare, dar că, ar fi ajuns, totuşi, a treia zi. Dorind să mai vad o dată pe cea care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos, i-a rugat pe ceilalţi Apostoli să deschidă mormântul, moment în care, s-a putut constata că trupul ei nu se mai afla în mormânt.

Ştim cã Maica Domnului a fost inima tinerei comunităţi creştine şi a atins atins cea mai înaltã treaptă a desăvârşirii omeneşti, motiv pentru care ea este preacinstită de Biserică. Această forma deosebită de cinstire, pe care creştinii i-o acordă, se bazează pe următoarele elementele, cuprinse în ceea ce se numeşte „mariologia creştină”, adică învăţătura despre Sfânta Fecioară Maria: „aiparthenia”, adică învăţătura despre faptul că Maica Domnului, chiar şi după naştere a rămas „pururea fecioară”; „Theotokos”, adică învãtãtura despre faptul că ea este Născătoare de Dumnezeu; învăţătura despre lipsa de păcate personale a Sfintei Fecioare şi, în sfârsit, „hiperdulia”, adică forma de preacinstirea sau supravenerare care depăşeşte cinstirea care le este acordată sfinţilor.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului ne face sã medităm adânc la locul pe care îl ocupă Maica Domnului în istoria mântuirii neamului omenesc, mai ales pentru faptul că, de acolo din preajma Fiului Său are puterea să mijlocească pentru toţi oamenii care-i solicită ajutorul.

ADEVĂRUL, UNICĂ SURSĂ A CUTEZANŢEI CREŞTINE

2010-08-08T02:20:00.000-07:00

C U V Â N T
la Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare - potolirea furtunii);
Ap. I Corinteni III, 9-17; Ev. Matei XIV, 22-34; glas 8, voscr. 9
Sf. Ap. Matia; Sf. 10 Mc. Mărt. pentru icoana lui Hristos; Sf. Mc. Antonin

ADEVĂRUL, UNICĂ SURSĂ A CUTEZANŢEI CREŞTINE

Motto: “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mt. XIV, 27)

CREDINŢA CARE IZVORĂŞTE DIN ADEVĂR ÎL FACE PE OM CUTEZĂTOR. Episodul scripturistic al “umblării pe mare” reprezintă o pradigmă a cutezanţei axată pe sinceritatea încrederii omului în Dumnezeu. În acest context, vedem cum Dumnezeu, pe cei lipsiţi de curaj, îi numeşte “puţini credincioşi” (Mt. XIV, 31). Ori, omul a cărui cutezanţă izvorăşte din adevăr este descris în felul următor de Pr. Prof. Dumitru Stănlioaie: „În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic tocit. În el e actualizată delicateţea, sensibilitatea şi nobleţea cea mai autentică a umanului. El se caracterizează printr-o delicateţe ireproşabilă, prin cea mai fină sensibilitatea care sesizează stări pe care nu le pot sesiza ceilalţi, printr-o reţinere de la tot ce este impur şi neautentic, care s-ar putea numi bună cuviinţă exemplară, printr-o atenţie fără greş faţă de semeni, el citeşte cea mai puţin articulată trebuinţă şi dorinţă reală a semenilor săi şi o împlineşte prompt, din el iradiază continuu un duh de dăruire, de generozitate, de jertfelnicie faţă de toţi fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri” (Dumnezeu este lumină, în “Ortodoxia”, nr. 1, 1974).

SĂ ALERGĂM DUPĂ ADEVĂR! Excluzând nebunia, există doar două surse ale îndrăznelii: minciuna şi adevărul, iar, din păcate, în societatea românească predomină tupeul. Dacă sursa tupeului ar fi fost adevărul, atunci ar fi presupus şi respectul faţă de oameni, dar, întrucât se întemeiază pe minciună, caracteristica sa de bază este nesimţirea. Această nepăsare inconştientă l-a făcut pe poetul Mihai Eminescu să scrie: “Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns?”. Mulţi folosesc minciuna de frica unei pedepse, alţii din spirit de intrigă, alţii spre a scăpa de o încurcătură de moment sau pentru a obţine o înlesnire, după cum spunea Eminescu: “Adevărul este aur. După aur aleargă toţi, de adevăr fug toţi “.Cu o foarte mare uşurinţă, tupeistul numeşte miciuna adevăr şi adevărul minciună. Cutremurător este, însă, momentul în care, folosind calomnia, aceştia întinează grav pe susţinătorii adevărului. Cine nu cunoaşte elogiul calomniei făcut de Don Basilio în “Bărbierul de Sevilla” a lui Pierre Augustin Caron de Beaumarchais: Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!. Cei ce folosesc această armă perfidă, strecoară în mod conştient veninul minciunilor, convinşi că măcar un strop tot va rămâne în sufletul oamenilor de pe urma unor astfel de ponegriri.

MINCIUNA NU ÎNTREŢINE CREDINŢA, CI, DIMPOTRIVĂ, O FACE INSUPORTABILĂ. Conştient că, în viaţa bisericească, minciuna nu întreţine credinţa, ci, dimpotrivă, o face insuportabilă, Sf. Ap. Pavel îl sfătuia pe Tit în privinţa mincinoşilor să-i “mustre cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”, fiind convins că acestora "li s-a spurcat şi mintea şi cugetul. Ei spun tare că ştiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc" (Tit I, 14-16). Astfel, Sf. Ap. Pavel nu le cerea decât ca "lepădând minciuna, să grăiască adevărul" ( Efeseni IV, 25). Aşa a biruit de fiecare dată adevărul de credinţă, iar nu prin fabricarea unor minciuni cât mai verosimile! Spre exemplu, Nabucodonosor, regele Babilonului dăduse poruncă să fie omorâţi toţi înţelepţii Babilonului (vrăjitori, prezicători, magi etc.) pentru că nu se găsise niciunul capabil să-I tâlcuiască visul, ci se sfătuiseră între ei să spună vorbe mincinoase şi înşelătoare. Numai profetul Daniel a ştiut să tâlcuiască vedenia “cu capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut” din visul regelui. Dar, asta numai după ce s-a rugat la “Dumnezeu care dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi; El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El”. (Daniel II, 21-22).

MINCIUNA DISONANTĂ ŞI ADEVĂRUL CONSONANT. În 1938, Ştefan Odobleja, un medic militar din Mehedinţi, publica „Psihologia consonantistă”, lucrare în care arată importanţa „legăturii reversibile” (conexiunea inversă sau fedd-back-ul) în funcţionarea sistemelor vii, cu 10 ani înainte de americanul Norbet Wiener, întemeitorul ciberneticii (cf. Jurnalul Naţional, joi, 30 iulie 2009, p. 6-7). Prin termenul „consonantist”, Odobleja desemnează tendinţa specifică a diferitelor tipuri de sisteme către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul înconjurător. Eminentul savant roman, Ştefan Odobleja spunea: „Să punem adevărul deasupra oricărei autorităţi sau celebrităţi". În domeniul comunicării, disonanţa cognitivă indică existenţa unei inadvertenţe între convingerile şi afirmaţiile unei persoane. Pe de altă parte, conform teoriei disonanţei cognitive, observăm cum liniştea interioară sau confortul psihic se obţin prin realizarea unui echilibru între sentimentele, gândurile şi acţiunile unui om. În cazul în care acest echilibru nu se realizează, disonanţa cognitivă trădează un comportament fals. Dicţionarul Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicării Sociale din cadrul Universităţii Pontificale Saleziene din Roma, „La Comunicazione. Il Dizionario di scienze e tecniche”, defineşte disonanţa cognitivă astfel: „Două sau mai multe cunoştinţe, care sunt în contradicţie între ele, creează oricărei persoane o stare de disconfort interior. (…) Pentru a diminua sau a elimina incompatibilitatea, disonanţa cognitivă determină schimbări de atitudine, care includ o componentă motivaţională, o condiţie fiziologică de tensiune sau de reacţie (similară celei care se încearcă sub stres) şi o senzaţie de neplăcere subiectivă a situaţiei” (cf. Finizio PASQUALE şi Lever FRANCO, „Dissonanza cognitiva” în La comunicazione. Il Dizionario di scienze e tecniche, îngrijit de Franco LEVER, Pier Cesare RIVOLTELLA, Adriano ZANACCHI, PAS Pontificio Ateneo Salesiano, Roma, 2002, p. 391).

CONDIŢIA ADEVĂRATULUI POST: ÎNFRĂNAREA DE LA MINCIUNĂ. Iată încă o perspectivă din care rezultă faptul că postul înseamnă eliberare! Minciuna constituie unul din simptoamele necredinţei umane pentru că aceasta se instituie numai acolo unde se diminuează din ce în ce mai mult credinţa sinceră şi adevărată. De aceea, Mântuitorul Hristos a căutat să-i întărească în credinţă pe ucenicii Săi, indicându-le adevărul ca unică sursă a încrederii în Dumnezeu: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 12). Se identifică pe Sine Însuşi cu Adevărul tocmai pentru a le arăta că minciuna contravine principiului mântuirii, întrucât Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, va judeca lumea „după adevăr” (Rom. 2, 2). Un proberb chinezesc spune: “Nu există minciună perfectă”. Tocmai de aceea, putem spune că minciuna este limitată, asemenea morţii, în timp ce adevărul are o perspectivă lărgită prin înviere. Astfel, în repetate rânduri, Mântuitorul Hristos i-a îndemnat pe ucenicii săi la priveghere pentru ca, prin vigilenţă, să nu se lase înşelaţi (păcăliţi, minţiţi) de diavol: “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 9 AUGUST 2009)

PUTEREA IERTĂRII PĂCATELOR

2010-06-30T03:58:00.000-07:00

Vindecarea slăbănogului din Capernaum
Duminica a 6-a după Rusalii, Sf. Andrei, Ep. Cretei, Cuv. Marta, Ev. Mt. 9, 1-8

PUTEREA IERTĂRII PĂCATELOR

“Păcatul este moartea sufletului nemuritor”, zice Sf. Vasile cel Mare

“Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (Mt. 9, 5), întreabă deloc întâmplător Mântuitorul nostru Hristos pe locuitorii oraşului Capernaum. Etimologic, Capernaum, numele oraşului în care şi-a avut reşedinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înseamnă “satul lui Naum (probabil Profetul Naum, sec. VI î.d.Hr. – Naum (ebr.) = Mângâietorul)”, dar care se mai poate traduce şi prin „Cetatea mîngîierii". Cu siguranţă locuitorii acestui oraş se simţeau apropiaţi de persoana Profetului Naum, cel care a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica dominaţie asiriană, fiind capabil să prevadă sfîrşitul Asiriei antice, a cărui capital era Ninive, încă din momentul în care aceasta se afla la apogeul puterii şi dominării ei imperiale. Astfel, mesajul profetic al lui Naum care arată că prăbuşirea survine în urma păcatului (Naum 3, 1-7), într-o asemenea situaţie, sprijinul economic sau militar fiind inutil (Naum 3, 8-19), este repus în lumină după şase secole de Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dummnezeu, Care ale arată locuitorilor din Capernaum puterea absolută pe care Dumnezeu Tatăl i-o încredinţase şi a cărei esenţă constă în iertarea păcatelor.

Cât de important este această putere ne-o arată un alt profet, Iona. Spre deosebire de verdictul ireversibil al lui Naum despre soarta cetăţii Ninive, profeţia lui Iona arată faţa iubitoare şi milostivă a lui Dumnezeu care, a cărui iertare poate fi mijlocită de oameni, dar şi faptul că, atunci când oamenii nesocotesc această putere şi refuză pocăinţa, Dumnezeu îi pedepseşte nemijlocit. „Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de jude¬cată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subte¬rane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă. Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ştergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al în¬tregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celor¬lalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 9, nota 1233).

Duhul Sfânt, Mângăietorul, este cel care, prin mijlocirea apostolilor, episcopilor şi a preoţilor, iartă păcatele: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Părintele Constantin Necula, referindu-se la acelaşi eveniment, dar relatat în Evanghelia după Marcu (Marcu 2, 1-12), explică faptul că Biserica Ortodoxă nu învaţă că apostolii, episcopii şi preoţii iartă păcatele (Mt. 18, 18), ci “îi arată ca pe unii dintre cei patru prieteni care sparg acoperişul conştiinţei, pentru că pe funiile prieteniei, rugăciunii, iubirii camaradereşti şi ale smeritei făptuiri creştine să poarte pe prietenul lor, paralizatul de păcate, dinaintea lui Dumnezeu Mântuitorul”. Iar, semnul iertării este descris astfel de Sf. Simeon Noul Teolog: "În zadar se numeşte creştin acela, care nu are dovadă sensibilă că Harul lui Dumnezeu sălăşluieşte în el". Cu alte cuvinte, iertarea păcatelor coincide cu împărtăşirea harului lui Dumnezeu, aşa cum Taina Împărtăşaniei este condiţionată de Taina Spovedaniei. Iertarea de păcate reprezintă o golire de păcate în vederea împărtăşirii cu harul lui Dumnezeu. Fără dobândirea harului lui Dumnezeu, golirea de păcate şi purificarea omului nu are niciun impact duhovnicesc, ci reprezintă un nou făgaş al patimilor şi păcatelor omeneşti.

Mântuitorul Hristos i se adresează slăbănogului din Capernaum astfel: "Îndrăzneşte, fiule, iertate-ţi sunt păcatele", după ce li se adresase fariseilor cu cuvintele: "Voi aveţi drept tată pe diavolul". Pr. Galeriu face această conexiune între cele două exlamaţii pentru a releva faptul că prerogativele diavolului asupra păcătoşilor pot fi contestate numai prin îndrăzneala omului de a cere iertarea păcatelor, punându-se, astfel, sub pavăza părintească a lui Dumnezeu. Romano Guardini, analizând cuvintele muribundului Markel, fratele părintelui Zosima din romanul „Fraţii Karamazov”, remarcase fenomenul generaţionismului spiritual: ”Copilul a adunat în sine câte ceva din viaţa muribundului şi acesta, apoi, a dat roadele sale care, acum, înfloreau în cel care continua să trăiască, în acea plenitudine inexplicabilă care, în copilul care murise precoce fusese negată” (Romano GUARDINI, Il mondo religioso di Dostoevskij, Brescia, 1951, p. 85.). Principalul factor generator de răutate în lume, diavolul, mobilizând sau imobilizând conştiinţa umană potrivit scopului urmărit, asigură perpetuarea răului în lume transformând oamenii în amplificatori sau animatori ai săi.

Pentru a nu deveni instrumente ale diavolului, trebuie să depăşima etapa de alfabetizare a credinţei în Dumnezeu. Problemele cu care se confruntă astăzi omenirea demonstrează adâncimea până la care a pătruns păcatul în fiinţa oamenilor, care nu-i lasă să asculte şi să urmeze glasul evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi, după cum se exprima Mitropolitul Nicolae BĂLAN al Ardealului, „dovadă că noi suntem în trăirea creştinismului abia la început, abia la alfabet. Omenirea încă nu s-a pătruns până în adâncul fiinţei sale de duhul lui Hristos şi idealul evanghelic” (Mitropolitul Nicolae BĂLAN al Ardealului, Mântuieşte Doamne poporul tău, Sibiu, 1945, p.118).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelim on din Bucureşti, 4 iulie 2010)

Vrednicia inaintea lui Dumnezeu

2010-06-21T04:03:00.000-07:00

P R E D I C Ă
la Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Sânzienele, Drăgaica), (Luca 1, 13-20)

Fost-a om trims de Dumnezeu,numele lui era Ioan (Ioan 1, 6)

Naşterea Sfîntului Ioan s-a pus la 24 iunie, după solstiţiul de vară, cînd ziua începe să scadă şi noaptea se măreşte. Naşterea Domnului s-a pus la 25 decembrie, după solstiţiul de iarnă, cînd ziua se măreşte şi noaptea scade. De ce au rînduit aşa Sfinţii Părinţi? Pentru că naşterea Sfîntului Ioan a avut loc la sfîrşitul Legii Vechi, cînd învăţătura ei scade şi în locul ei vine în lume lumina lui Hristos care biruieşte întunericul necredinţei şi aruncă noaptea neştiinţei şi a păcatului şi aduce pe pămînt o lege nouă, Legea Harului. Aceasta o spune chiar Sfîntul Ioan Botezătorul: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3, 30).

Ioan este fiul preotului Zaharia si al Elisabetei. S-a născut în cetatea Orini. Numele Ioan (ebr. Iohanan/Iehohanan) înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”. Este numit si Înaintemergătorul pentru că a anuntat si a pregătit venirea Mântuitorului. Dar să vedem cum s-a întâmplat ninunea nasterii Sf.Ioan: Preotul Zaharia si sotia lui Elisabeta, desi erau oameni drepti înaintea lui Dumnezeu, nu au putut până la bătrânete să aibă copii. La poporul evreu acesta era considerat un mare blestem ce se abătea asupra familiei din partea lui Dumnezeu. Uneori nici jertfele nu le erau primite la templul celor ce nu aveau copii.

În vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii când era de rând la templu, Zaharia a intrat să tămâieze. Pe când tot poporul era afară si se ruga, i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii. Este anuntat că i-au fost ascultate rugăciunile si că Dumnezeu le va da un copil, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Pentru că a fost neîncrezător în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil, Zaharia a rămas mut până în ziua când s-au împlinit acestea. Când a venit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. În a 8-a zi, când trebuia tăiat împrejur, s-au strâns vecinii si rudele si vroiau să-l numească pe prunc – Zaharia – ca pe tată. Pentru că era sotie de prooroc si avea si ea darul proorociei, Elisabeta spune că se va chema Ioan. Pentru că cei strânsi obiectau si îi cereau părerea, Zaharia scris pe o tăblită „Ioan este numele lui” (Luca 1;63) iar în clipa următoare a putut din nou să vorbească. Fiind martorii atâtor minuni (stearpa a născut la bătrânete, mutul a început să vorbească) cei strânsi au început să se întrebe „Ce va fi oare acest copil?”(Luca 1;66). Când a crescut, Ioan a plecat să trăiască în desert, unde se hrănea cu miere sălbatică si lăcuste si se îmbrăca cu haină din păr de cămilă. Unii cercetători spun că ar fi trăit în comunitatea esenienilor.

Dar de părinţii Sfîntului Ioan Botezătorul ce vom putea spune noi? Căci ce tată şi ce mamă duc o viaţă mai curată ca părinţii lui Ioan? Apoi vedeţi ce naştere aleasă a avut Sfîntul Ioan? El nu s-a născut la vreme, cînd oamenii pot naşte copii; ci s-a născut la bătrîneţe, prin minune şi rînduială dumnezeiască. Cît au plîns, cît s-au rugat şi au postit părinţii lui ca să nască un copil! Sfîntul Ioan este rod al credinţei, al rugăciunii şi al postirii părinţilor săi. Aici este taina divină a familiei creştine. Copii sfinţi se nasc din părinţi cu viaţă sfîntă şi neîntinată. Căci în majoritatea cazurilor, cum sînt părinţii, aşa sînt şi copiii, care sînt copia părinţilor.

Origen, în „comentariu la Evanghelia după Ioan”: „Or, noi n-am găsit nici o mărturie despre cineva să fi fost trimis de Dumnezeu, în afară de cei sfinţi: despre isaia, de pildă, în chipul în care am pomenit adineauri. Despre Ieremia, iată ce spune: „La câţi te voi trimite, la toţi vei merge, iar despre Iezechiel zice. Am să te trimit la oameni neascultători, care s-au răzvrătit împotriva Mea””.

Origen, în „Din omiliile la Ev. dupa Luca”: Dumnezeu sau ca să caut lauda sau mărirea oamenilor. Este însă foarte greu să fii drept „înaintea lui Dumnezeu”, nefăcând binele pentru altă pricină decât de dragul binelui însuşi şi de dragul de a căuta numai pe Dumnezeu, ca răsplătiro al faptelor bune. Cam la aşa ceva se va fi gândit Apostolul când vorbeşte despre cei „a căror laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu”. Ferice de cel care „înaintea lui Dumnezeu” este drept şi vrednic de laudă, căci în zadar caută oamenii să-şi facă o părere sigură, ei nu pot judeca cu toată limpezimea. Şi, de fapt, uneori ei ajung în situaţia să laude pe cel care nu este vrednic de laude şi să defaime pe cel care nu se cade, nicidecum să fie defăimat. Când e vorba de laudă ori de osândă, numai Dumnezeu este un judecător drept”.

Origen, în „Din omiliile la Ev. dupa Luca”: minunea nu mai puţin mică a naşterii sale, când Zaharia îi adresează pruncului cuvântul, precum l-a auzit acesta: „Iar tu, zice el, pruncule, prooroc al Celui Preaânalt te vei chema. După o astfel de zămisilire şi după o astfel de naştere, era firesc ca Ioan să nu aştepte să fie crescut de către tatăl său şi de către mama sa până „în ziua arătării lui către Israel”, ci s-a restras, fugind de zgomotul oraşelor, de asaltarea mulţimilor şi de păcatele oraşelor ca să se ducă în pustie, unde aerul e mai proaspăt, cerul mai deschis şi Dumnezeu mult mai aproape şi acol, câtă vreme nici taina Botezului nu era încă descoperită, nici epoca predicării sosită, să se îndeletnicească cu rugăciunea şi să trăiască cu îngerii, pentru ca să cheme pe Domnul şi să-L audă răspunzând: „iată-Mă”. După cum altă dată „Moise striga şi Domnul îi răspundea”, cred că tot aşa şi Ioan a putut vorbi în pustie şi Domnul îi va fi răspuns”.

Fraţilor, nu uitaţi că sîntem în postul Sfinţilor Apostoli şi avem datoria toţi să ne spovedim la duhovnici, iar care au dezlegare, să se şi împărtăşească cu Trupul şi Sîngele Domnului. La fel, aduceţi la biserică şi la spovedanie pe toţi membrii familiei, că fără dezlegarea păcatelor şi fără Sfînta Împărtăşanie nu este mîntuire, nu putem avea viaţă în Hristos.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU